Ochii unui fulg

Sînt un fulg.
Sălbatic şi zburdalnic cutremur nemurirea.
Mă pierd în noapte printre fraţii mei,
mă regăsesc în zi printre razele solare.
În cer, de unde am cazut plutind uşor pe aripile vîntului năstruşnic,
eram un firav strop de apă cu ochi albaştri.
Metamorfoza mi-a plăsmuit fiinţa actuală, iar zîmbetul dulce al copiilor mi-a suflat viaţa.
Din cer, am o atracţie neistovită faţă de pămînt,
mă cutremură dorinţa de a-l vedea, a-l cuprinde şi a mă topi în iubirea sa.
El e fierbinte, fierbinte de la inimile oamenilor..
...nu ai cum să rezişti cînd te atingi de magma această înmiresmată...te topeşti...de iubire...
te topeşti de fericire, exaltare, atingi apogeul, starea de catharsis şi...te topeşti...
topire pînă la epuizare, iar apoi evaporare...
Ar fi o aievea transhumanţă,
dar trecerea din transcendent în spaţiul existenţial şi presupune un cercuit repititiv, pînă lanţul se rupe...
Ar fi şi oamenii fulgi cazuţi din cer?
Ar fi dorit şi ei solidificarea pentru dezamorţirea prin iubire şi cunoaşterea propriilor stări?
Sînt un strop de apă...