miercuri, 24 octombrie 2018

Ion Tiron Lazarenco, înotătorul cu renume mondial din Republica Moldova organizează lecții motivaționale pentru copiii din liceele capitalei.

A ales să meargă cu lecții motivaționale prin licee pentru a motiva copiii să-și prețuiască timpul și să poată alege prioritățile. Tocmai pentru că sportul l-a motivat și l-a ajutat să obțină reușite mari, el a hotărât să împărtășească succesul său noilor generații ca să-i motiveze și pe ei. Ion Lazarenco Tiron, înotătorul cu renume mondial, timp de cinci săptămâni, zilnic, merge prin liceele capitalei cu lecții motivaționale.



În sala de festivități a Liceului Teoretic „Ștefan cel Mare” din capitală, e gălăgie. Mic și mare s-a adunat să privească un scurt film despre celebrul moldovean care a înotat primul pe glob, din prima încercare, cele mai periculoase șapte strâmtori ale lumii.
  
 De 22 de ani sunt plecat peste hotare, dar nu uit de patria-mamă. A-ți iubi patria înseamnă să faci ceva pentru asta. E ușor să stai în fața televizorului și să vezi cum se distruge națiunea, dar e greu să stai în fața țării și să-i spui adevărul.

Așa și-a început discursul un bărbat înalt cu o siluetă atletică, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni clasici albaștri. Acesta era Ion Tiron Lazarenco, omul care a înfrânt toate greutățile oceanelor și a înotat pentru Republica Moldova obținând performanțe uimitoare în acest domeniu.


  -  Cel mai bun cadou nu este diamantul, aurul, ci timpul. Timpul nu se mai întoarce. Eu îmi dedic timpul vouă pentru că am încredere în voi. Cred că schimbarea doar voi o puteți face! menționa acesta.


Le vorbea copiilor făcând pauze ușoare, îi privea pe fiecare în ochi de parcă voia să observe reacțiile imediate. Apoi continua cu aceeași ținută încrezătoare și voce blândă, dar sigură.

   -  De-a lungul timpului mai multe s-au distrus. Am devenit materialiști, căutăm fericirea în telefon, haină, gard, casă, dar nu ești fericit cât în suflet nu este pace. Pacea în suflet crează dragostea pentru părinți, școală, mediu, etc., vorbea accentuând fiecare cuvânt, de parcă l-ar fi îmbrăcat într-o vibrație energetică care ar ajunge mai ușor la sufletele copiilor.

Tema mediului o dezvoltase nu întâmplător. Pe când era mic, bunelul  îi spusese că toți noi suntem muritori, ceea ce nu putea nicidecum să înțeleagă, întrebându-se adesea „Cum să bei alcool, să faci murdar și să pleci, să mori? Suntem responsabili de ceea ce facem!!!”. Apoi continuă în același ritm inspirațional mai departe despre corp și suflet.

  -  Ne omoară stresul, depresia. Sănătatea mintală e importantă. Să vă purtați bine cu corpul care îl aveți, cu creierul ce vă este dat. Să creșteți, să evoluați. Nimeni nu poate să spună ce poți și ce nu poți face tu! Dacă sufletul cere, scoală-te și du-te, fă!

Copiii îl priveau încă nedumeriți. Vorbea despre lucruri mărețe dar care nu le erau pe deplin  explicite. Apoi când a început să-și povestească propria istorie, sala s-a înfierbântat de întrebări și exclamații.

  -   Eu m-am învățat să înot de pe youtube. Am înotat Nistru de-a lungul, apoi Gibraltar și La Manche în același an. După La Manche, am spus că nu mai înot niciodată, a fost foarte greu. Dar au urmat și altele, explică Ion Lazarenco.

Deși Republica Moldova nu l-a susținut el a înotat peste tot cu drapelul țării. Locuiește în Irlanda de aproape 22 de ani. Irlanda, a doua patrie a sa, i-a pus la dispoziție tot de ce ar avea nevoie un om, cetățenie, antrenori, casă, bani. În pofida acestui fapt el oferea numele său doar Moldovei. Prefera să ia credite pentru a participa la competiții doar ca să poată înota peste tot ca reprezentant al țării sale de origine.

   -  Odată am înotat lângă un rechin alb de vre-o 10 m, a povestit Ion Lazarenco.
    - V-a fost frică să înotați lângă el? îndată a întrebat un băiețel din sală.
   - Nu, când merg prin Chișinău îmi e mai frică, a glumit Ion Lazarenco și zâmbind a continuat. Cel mai mare inamic este frica. Când ești lângă rechinul alb trebuie să fii foarte calm, să-i spui că ești moldovean, și râsul copiilor a răsunat în toată sala de festivități.
      În cele din urmă le-a povestit și despre filantropie. Despre ajutoarele umanitare aduse în țară, despre cât este de important să-l faci pe aproapele tău să se simtă fericit.

     - Oamenii niciodată nu uită cum s-au simțit. Unde locuiesc, sunt nouă case de bătrâni. Odată am luat un pix și o foaie și i-am întrebat, ce regretă cel mai tare. Majoritatea răspunsurilor au fost că au făcut bani dar nu au acordat mai mult timp copiilor, părinților. Când ajungi la finit, cu adevărat contează cum l-ai făcut pe aproapele tău să se simtă.

      După discursul inspirațional și motivațional copiii glumeau că dimineața de azi înainte vor face duș rece, așa cum le-a dat exemplu și protagonistul zilei.
     
          Când mă scol dimineața fac un duș rece, ca să înțeleg cum este viața, și zâmbește. Corpurile noastre nu sunt un design ca să trăiască în confort. Ne trezim și cu ambiții mergem mai departe.
      
      La sfârșit copiii au pus întrebări. Toți frumoși și cu mânuțele ridicate că să primească răspunsul la întrebarea ce îi frământa. Prima întrebare i-a dat-o un băiețel:
       -  Cum ați păstrat dorința de a înota încontinuu?
      Venind acasă și văzând toate aceste greutăți, am vrut să schimb ceva. Corpul și sufletul au vrut asta, să fac schimbarea aici, a răspuns Ion. 
           -  Care erau gândurile din timpul înotului? l-a întrebat un alt băiat din clasele mai mari.
           -  Era foarte greu. Mă gândeam la ceea ce am, că sunt sănătos, că fac lucruri unice, că le fac nu pentru mine ci pentru compatrioții mei. Era mare tentativa de a ceda, mai ales când te mușcau meduzele veninoase și aveam insuficiență de aer, dar ziceam că dacă eu cedez, atunci cedează toți, toată națiunea, mă scuturam de meduze, le mulțumeam că astfel mă trezeau și înotam mai departe.
     
      Celebrul înotător li s-a mai destăinuit povestindu-le despre rănile lăsate de meduze, iar copiii au fost foate curioși să le vadă, adunându-se repejor cu toții lângă mâna sa cu cicatrice.


Lecția s-a finisat cu sesiunea de poze și autografe. Copiii mulțumiți și îmbujorați au ieșit din sală, care cu fotografii selfi, care cu autografe, care cu gânduri schimbate. Important că fiecare și-a luat ceva ce o să-i prindă bine în viață!




P.S.: Pe an înoată 1.000.000 de m și face aproximativ 89.000 rotații cu brațele în timpul înotului. Cine ar încerca să facă măcar 100 de rotații cu brațele în fiecare zi?
Mă bucur că viața îmi oferă în față așa oameni deosebiți, iar eu sunt și mai mândră când sunt conaționali de ai noștri.

Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!

marți, 23 octombrie 2018

Ion Junghietu, omul care a adus și a plantat în Republica Moldova primul castan comestibil.

La expoziția Farmer de anul acesta au participat mulți producători autohtoni. Îmbucurător este faptul că poți vedea pe piața noastră o varietate largă de produse ecologice, sănătoase și pur și simplu delicioase la prețuri rezonabile. Plimbându-mă printre rafturile pline de delicii, am dat peste un om care vindea castane comestibile. Avea o caserolă cu castane curățate pentru degustare și o cutie mai mare cu castane mici maronii pe care le vindea. M-am apropiat am gustat și am rămas impresionată de gustul lor dulciu aproape de gustul alunelor de pădure.


Între timp, cât stăteam acolo, se formase o îmbulzeală în jurul mesei lui.
-          - Putem să gustăm? întrebă o doamnă.
-         -  Da, răspunse domnul cu castane. Și dacă vreți să le coaceți, să faceți o tăietură în fiecare castan, că altfel exploadează! a mai adăugat acesta.
Vânzătorul nu era altcineva decât proprietarul afacerii, doctor în biologie, Ion Junghietu. Cel care a adus pentru prima dată în Republica Moldova castanul comestibil și l-a plantat la Grădina Botanica pe unde lucra atunci, în 1969. Tot el era și creatorul Dendrariului de la Grădina Botanică.

În jurul lui lume multă și multe întrebări. El răspunde pe rând la toate, într-o manieră lejeră, cu fraze scurte. Un băiat îi zice:
-         -  Și dacă le pun în pământ o să răsară castane?
-          - Da, îl pui în sol fertil acuma și nu-l mai muți. În primul an se udă bine, apoi ca și nucul, formează pivotul și crește, răspunde nea Ion.
-          - Pot să îl pun la marginea livezii? insistă Mihai, băiatul, cu întrebări.
-         -  Da, la marginea livezii îi pui ca fâșie de protecție. La mine ei merg împreună cu nucii și evodia sau arborele de miere i se mai spune.
-         -  Câte sunt într-o caserolă? continuă Mihai.
-         -  Câte 25 de castane. Dacă le pui, ține vizitca (n.b. cartea de vizită) și mă pui la curent cum crește că și mie mi-i interesant.
Și a cumpărat un kilogram Mihai fiind foarte entuziasmat ce o să iasă. Zise că gustase castane comestibile când fusese în Liban, dar cele moldovenești se arătaseră a fi mai gustoase. Apoi o altă doamnă de vârstă medie se apropie la degustare și se uită la el întrebător:
-          - Este și făină de castan?
-          - Este, aici nu am, acasă am.
-          - Oh ce îs de gustoase, adăugă Ala, doamna cu întrebarea. În Italia stau oamenii pe stradă și le prăjesc, cinci castane – 2 euro, mai adăugă aceasta.
-         - Unde îs mai bune, aici sau în Italia? o întreb eu zâmbind.
-          - Acestea îs mai bune. De 16 ani îs acolo, multe am gustat. Eu după prăjiturile cu castan mă topesc. Din făina de castane faci cremă, copturi, o faci biză. Însă nu trebuie de exagerat, au multe calorii, zâmbește și-mi arată la talia cu kilograme în plus. Își ia caserola care între timp i-o gătise Ion Junghietu și pleacă mai departe.
Cât se perindau oamenii, o doamnă din buticul vecin cu blănuri, Viorica, se apropie de noi și strigă:
-        -  Castanii mei, să nu uitați că am lăsat 20 de lei și pentru mine, să îmi rămână și mie vă rog, își repezi privirea spre cutia cu castane să vadă dacă mai sunt acolo, probabil să se asigure că va merge acasă cu mult doritele fructe.
-         -  Dați-mi mie 30, exclamă un domn din mulțime.
-        -  Dumneavoastră m-ați sunat? întrebă Junghietu.
-        -  Da, da.
-       -   V-am gătit.
      
       Apoi încă o doamnă exclamă în timp ce degusta:
-        -  Îs diferiți de cei din Italia, aici îs mai gustoși, au alt gust, mai bun. Dați-mi și mie o caserolă.
Cât nea Ion număra castanele bucată cu bucată și le așeza în caserolă un  trecător îi spuse în voce:
-          - Am luat și eu de la dvs. niște semințe și au ieșit. Mulțumesc.
-          - Bine. Să  nu le muți cu locul că nu se mai prind pe urmă, nu cresc, tânjesc, îl avertizează doctorul în biologie.

Lumea se mai potolește și el îmi povestește:
-          - Eu am adus prima dată castanii în Moldova. I-am plantat la Grădina Botanica. Acuma au cred că vre-o 20 de metri. Și Dendrariul de la Grădina Botanica tot eu l-am făcut, începând cu 1969.
Discuția noastră însă a fost întreruptă de o doamnă ce a venit să-i înmâne Diploma de Participare la Expoziție.
Cred că meritele lui se rezumă mult mai mult decât la o simplă diplomă. Meritele lui sunt în aportul care l-a adus acestei națiuni, în munca care mai puțin este cunoscută, dar care ne vizează pe toți.
Am plecat cu aceste gânduri și mi-am spus că Frumoși și Harnici sunt moldovenii, minunat ar fi să ne cunoaștem eroii adevărați ai țării, cei care stau în tihnă și timid își lucrează momentul.

Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!