Ion Junghietu, omul care a adus și a plantat în Republica Moldova primul castan comestibil.

La expoziția Farmer de anul acesta au participat mulți producători autohtoni. Îmbucurător este faptul că poți vedea pe piața noastră o varietate largă de produse ecologice, sănătoase și pur și simplu delicioase la prețuri rezonabile. Plimbându-mă printre rafturile pline de delicii, am dat peste un om care vindea castane comestibile. Avea o caserolă cu castane curățate pentru degustare și o cutie mai mare cu castane mici maronii pe care le vindea. M-am apropiat am gustat și am rămas impresionată de gustul lor dulciu aproape de gustul alunelor de pădure.

Între timp, cât stăteam acolo, se formase o îmbulzeală în jurul mesei lui.

-          - Putem să gustăm? întrebă o doamnă.

-         -  Da, răspunse domnul cu castane. Și dacă vreți să le coaceți, să faceți o tăietură în fiecare castan, că altfel exploadează! a mai adăugat acesta.

Vânzătorul nu era altcineva decât proprietarul afacerii, doctor în biologie, Ion Junghietu. Cel care a adus pentru prima dată în Republica Moldova castanul comestibil și l-a plantat la Grădina Botanica pe unde lucra atunci, în 1969. Tot el era și creatorul Dendrariului de la Grădina Botanică.

În jurul lui lume multă și multe întrebări. El răspunde pe rând la toate, într-o manieră lejeră, cu fraze scurte. Un băiat îi zice:

-         -  Și dacă le pun în pământ o să răsară castane?

-          - Da, îl pui în sol fertil acuma și nu-l mai muți. În primul an se udă bine, apoi ca și nucul, formează pivotul și crește, răspunde nea Ion.

-          - Pot să îl pun la marginea livezii? insistă Mihai, băiatul, cu întrebări.

-         -  Da, la marginea livezii îi pui ca fâșie de protecție. La mine ei merg împreună cu nucii și evodia sau arborele de miere i se mai spune.

-         -  Câte sunt într-o caserolă? continuă Mihai.

-         -  Câte 25 de castane. Dacă le pui, ține vizitca (n.b. cartea de vizită) și mă pui la curent cum crește că și mie mi-i interesant.

Și a cumpărat un kilogram Mihai fiind foarte entuziasmat ce o să iasă. Zise că gustase castane comestibile când fusese în Liban, dar cele moldovenești se arătaseră a fi mai gustoase. Apoi o altă doamnă de vârstă medie se apropie la degustare și se uită la el întrebător:

-          - Este și făină de castan?

-          - Este, aici nu am, acasă am.

-          - Oh ce îs de gustoase, adăugă Ala, doamna cu întrebarea. În Italia stau oamenii pe stradă și le prăjesc, cinci castane – 2 euro, mai adăugă aceasta.

-         - Unde îs mai bune, aici sau în Italia? o întreb eu zâmbind.

-          - Acestea îs mai bune. De 16 ani îs acolo, multe am gustat. Eu după prăjiturile cu castan mă topesc. Din făina de castane faci cremă, copturi, o faci biză. Însă nu trebuie de exagerat, au multe calorii, zâmbește și-mi arată la talia cu kilograme în plus. Își ia caserola care între timp i-o gătise Ion Junghietu și pleacă mai departe.

Cât se perindau oamenii, o doamnă din buticul vecin cu blănuri, Viorica, se apropie de noi și strigă:

-        -  Castanii mei, să nu uitați că am lăsat 20 de lei și pentru mine, să îmi rămână și mie vă rog, își repezi privirea spre cutia cu castane să vadă dacă mai sunt acolo, probabil să se asigure că va merge acasă cu mult doritele fructe.

-         -  Dați-mi mie 30, exclamă un domn din mulțime.

-        -  Dumneavoastră m-ați sunat? întrebă Junghietu.

-        -  Da, da.

-       -   V-am gătit.

      

       Apoi încă o doamnă exclamă în timp ce degusta:

-        -  Îs diferiți de cei din Italia, aici îs mai gustoși, au alt gust, mai bun. Dați-mi și mie o caserolă.

Cât nea Ion număra castanele bucată cu bucată și le așeza în caserolă un  trecător îi spuse în voce:

-          - Am luat și eu de la dvs. niște semințe și au ieșit. Mulțumesc.

-          - Bine. Să  nu le muți cu locul că nu se mai prind pe urmă, nu cresc, tânjesc, îl avertizează doctorul în biologie.

Lumea se mai potolește și el îmi povestește:

-          - Eu am adus prima dată castanii în Moldova. I-am plantat la Grădina Botanica. Acuma au cred că vre-o 20 de metri. Și Dendrariul de la Grădina Botanica tot eu l-am făcut, începând cu 1969.

Discuția noastră însă a fost întreruptă de o doamnă ce a venit să-i înmâne Diploma de Participare la Expoziție.

Cred că meritele lui se rezumă mult mai mult decât la o simplă diplomă. Meritele lui sunt în aportul care l-a adus acestei națiuni, în munca care mai puțin este cunoscută, dar care ne vizează pe toți.
Am plecat cu aceste gânduri și mi-am spus că Frumoși și Harnici sunt moldovenii, minunat ar fi să ne cunoaștem eroii adevărați ai țării, cei care stau în tihnă și timid își lucrează momentul.

Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!