O altfel de legendă a satului Ustia, r-nul Dubăsari. Peștera turcilor
Această
legendă i se dedică bunelului meu Andronic care nu mai este în viață, dar care mi-a
povestit-o cu mult drag pe vremea când iernile erau lungi și soba fierbinte.
Se zice că
odată demult tare, pe când meleagurile noastre erau pline de basme,
feți-frumoși și fete-zâne, bântuiau peste satele moldovenești, cetele turcești.
Groaza moldovenilor, turcii, jefuiau drumeții, intrau prin case și luau tot
aurul, argintul, bijuteriile și lucrurile cele mai de preț. Bunurile dobândite
le duceau în peștera din pădurea Stinca, unde își aveau adăpostul. Mergeau de-a
lungul râului Răut, printre iarba înaltă și mustoasă ca să ajungă la un pod de
lemn ce se înălța peste râul Răut. Bârnele rotunde înfipte adânc în râu, pe
ambele margini ale sale, sprijineau scândurile puse atent peste care treceau
picioarele grăbite ale hoților păgâni. Acest pod de la marginea îndepărtată a
satului Ustia, purta genericul nume de Podul Hoților. Stăpânii podului, ajunși
în pădure, își continuau drumul pe lângă Rîpa Cristalelor, o rîpă care
transforma calcarul în cristale neșlefuite și care după ploaie se așternea cu un
soi de ceață misterioasă ce dăinuia doar de-asupra părții celea a pădurii.
Turcii priveau fugitiv rîpa și pășeau mai departe în adâncul
pădurii, acolo unde printre copaci seculari, la sfârșit de drum șerpuitor, în
stânca de piatră era săpată o peșteră adâncă.
Acolo, în inima pădurii, în miezul pământului, prădătorii ascundeau
monedele jefuite barbar de la țărani sau boieri, cerceii femeilor și
crucifixurile pruncilor. Biruitor coborau treptele spre beciul năzdrăvan, unde
odată cu lacrimile tuturor celor prădați așezau averea în grămezi înalte
acoperite de lumina obscură din cameră. Mulți oameni au avut de suferit de-a
lungul anilor, sate întregi din împrejuimi erau bântuite de ei, cei care nu
cunoșteau frica și mila, celor cale le slujeau altfel de spirite decât cele
bune. Dar ca și orișicare imperie care își cunoaște descreșterea, a venit și
vremea apusului acestei cete nemiloase de hoți. Pe tot teritoriul Moldovei, din
toate satele acestui pământ bogat, au fost alungați turcii. Desigur, ei nu au
putut să-și ia bogățiile care nici nu le aparțineau, dar au recurs și aici la
un șiretlic.
Legenda spune că înainte de retragere, cotropitorii au lăsat
un duh să fie straj la ușa peșterii. El a fost însărcinat ca pentru câteva sute
de ani, să nu permită nici unui om să se apropie de averile murdare agonisite acolo.
Astfel, doar un stră-stră-strănepot de sânge turcesc să poată avea permisiunea și dreptul de a le ridica. Ei au prorocit că
atunci când „vor veni turcii să adape caii la unghia oii”, va veni și momentul
scoaterii aurului din peșteră. Prin unghia oii, bunelul îmi spunea că se
subânțelege locul unde rîul Răut se revarsă în Nistru. Acel loc de forma unui
triunghi ar semăna mult cu unghia acestui animal.
Dar ei nu au lăsat tot aurul în peșteră, au luat o parte și
cu ei. L-au ascuns prin buzunare și torbe pentru a-și putea întreține existența
ulterioară. Însă graba era atât de mare, iar greutățile insuportabile că au
hotărât să se descotorosească de avere pentru a-și salva viața. Anume din acest
motiv, legenda spune că ei au îngropat o parte din toate bijuteriile pe
dealurile din jurul satului. Și colac peste pupăză, dacă erau buni la vrăjit,
au pecetluit groapa cu o vrajă și au pus străjer un duh ca să fie în siguranță
banii lor. Și iarăși, vraja lor avea un termen prestabilit, era menită să
dureze 300 de ani. În tot acest timp dacă nu venea nimeni de sângele lor să-și
ia bogățiile, atunci după expirarea termenului, pe locul cela se aprindea
noaptea un foc. Bunelul spunea că prin anii 1960-1970, când ieșea noaptea
afară, pe dealuri vedea multe focuri din astea, unul dintre care ardea chiar în
grădina vecinului său. Ele s-au văzut până aproape de anii 1990, apoi au
dispărut s-au stins de la sine cred că.
S-ar părea că este totul foarte simplu și că dacă ai văzut focul, hai
aleargă și-ți ia nestematele. Dar nu era chiar așa. Și aici te păștea un
pericol. Focul nu ardea într-una, se aprindea la 00:00 noaptea și dura ceva
timp, dar nu toată noaptea. În acel răstimp trebuia să ajungi până la el,
altfel se stingea.
Și dacă aurul nu era
găsit timp de câțiva ani după ce se aprindea focul, atunci acesta se stingea și
galbenii sau bijuteriile ce erau acolo îngropate, intrau în pământ pentru
vecie.
Bătrânii spun că atunci când vedeai focul de pe deal, trebuia
să mergi până-n dreptul lui, să-l stingi cu o piesă vestimentară și să bați cu
palma odată peste pământ. Important era doar o singură dată să bați și o să
explic de ce un pic mai târziu. Să vorbim despre obiectele cu care se stingeau
acel foc. De obicei era vorba despre o haină, iar aici lungimea era importantă.
Se săpa de un „stan de om”(măsură folosită de bătrâni pentru a explica
înălțimea unui obiect), adică de statura unui om daca stingeai focul cu o
căciulă, căci căciula era tocmai pe capul omului. Dacă puneai o pereche de
pantaloni, atunci trebuia să sapi de lungimea lor, adică de jumătate „de stan
de om” ca să scoți din pământ averea râvnită. Dacă puneai o cămașă sau basma,
săpai corespunzător lungimei unde se află pe corp obiectul vestimentar.
Acum faza cu lovitul peste pământ. Noaptea, după ce terminai
cu procedura așezării hainelor peste focul mistic, îți luai aer în piept și
băteai o dată cu palma peste pământ. Imediat pe la spate se auzea o voce care
te îndemna să mai bați odată. Aceasta se zice că ar fi vocea acelui duh străjer
care a fost pus să aibă grijă de aurul turcesc. Dacă de frică ascultai acel
îndemn și cu mâna tremurândă mai băteai odată cu palma peste pământ, atunci vai
și amar de capul sărmanului, duhul lua mințile și te învârtea pe toate
dealurile până la răsăritul soarelui. Dacă însă dădeai dovadă de curaj și cu
inima dârză, voce necruțătoare îi răspundeai ferm înapoi cu fraza secretă „Pe
mine mama odată m-a făcut, eu odată m-am născut, odată o să bat iar tu o să
crapi și o să te duci de aici”, atunci duhul te lepăda și nu te mai deranja.
Astfel, nu-ți rămânea decât să te duci acasă liniștit și a doua zi să-ți iei
trofeul binemeritat.
Bunelul îmi mai povestea că pe vremuri, după al doilea
război mondial, un om din sat a văzut noaptea un foc dintre acestea. S-a gândit
el ce s-a gândit și a pornit la drum. A alergat până acolo într-un suflet, a
pus ceva peste foc și a bătut cu palma peste pământ. Imediat a fost provocat să
mai bată odată, dar a refuzat, a răspuns fix așa cum a auzit de la alții că
trebuie să spună și a rămas nevătămat. Apoi a plecat liniștit acasă. A doua zi
s-a dus dis-de-dimineață ca să-și ia dobânda. A săpat de câteva hârlețe și a
găsit un ulcior cu galbeni. Era atât de bucuros că a vrut să ajungă acasă mai
repede și să arate la toți marea sa descoperire. Din acest motiv a luat-o
printr-o scurtătură. Din nefericire, pe drumul mai scurt a călcat peste o mină
de pe timpurile celui de al doilea război mondial. Mina s-a activat și el a
rămas fără un picior.
Bunelul îmi spunea că toată viața sa omul a fost cu un
picior de lemn. Galbenii care i-a găsit nu i-a lăsat însă acolo și că datorită
lor și-a deschis o mică afacere în sat, o crîșmă.
Iar peștera turcilor din
pădurea Stinca mai adăpostește și astăzi acele nestemate culese de hoți de prin
satele vecine. Ușile peșterii se zice că se deschid în toată noaptea la 00:00
pentru o singură minută și poți vedea acolo tot ce vrei, dar dacă nu reușești
timp de un minut să intri și să ieși, atunci rămâneai acolo, căci ușile se
închid și forța demonică de acolo nu-ți mai permitea să ieși.
Cu câteva zeci de ani în urmă peste ușile peșterii a căzut o
lespede mare de piatră. Piatra masivă a astupat totul că nu se mai vede nici
urma de peșteră. Copacii, natura, a dosit cu grijă toate rămășițele vechii
istorii încât nu a mai rămas nimic ca altădată, pietrele s-au uniformizat,
iarba a răsărit peste pământul bătut iar gropile lăsate de după al doilea război mondial și după cel din
Transnistria nu mai fac vizibilă nici o urmă de peșteră.
Legenda însă este vie prin oamenii care o cunosc, de asta
mi-am propus să o scriu, să o transmit mai departe și celorlalți.
Plimbându-mă prin Moldova cu diferite treburi, am auzit așa
istorii și la nord și în centru. Legende despre aurul turcesc ascuns în movile
sau pe dealuri și care este învăluit de multe mistere și istorii ciudate.
Probabil undeva este și o sămânță de adevăr în toate aceste legende, care deși
nu se știu de la o regiune la alta totuși se aseamănă și dăinuie peste întreaga
țară.
Comentarii
Trimiteți un comentariu