O altfel de legendă a satului Ustia, r-nul Dubăsari. Peștera turcilor


Această legendă i se dedică bunelului meu Andronic care nu mai este în viață, dar care mi-a povestit-o cu mult drag pe vremea când iernile erau lungi și soba fierbinte.


     Se zice că odată demult tare, pe când meleagurile noastre erau pline de basme, feți-frumoși și fete-zâne, bântuiau peste satele moldovenești, cetele turcești. Groaza moldovenilor, turcii, jefuiau drumeții, intrau prin case și luau tot aurul, argintul, bijuteriile și lucrurile cele mai de preț. Bunurile dobândite le duceau în peștera din pădurea Stinca, unde își aveau adăpostul. Mergeau de-a lungul râului Răut, printre iarba înaltă și mustoasă ca să ajungă la un pod de lemn ce se înălța peste râul Răut. Bârnele rotunde înfipte adânc în râu, pe ambele margini ale sale, sprijineau scândurile puse atent peste care treceau picioarele grăbite ale hoților păgâni. Acest pod de la marginea îndepărtată a satului Ustia, purta genericul nume de Podul Hoților. Stăpânii podului, ajunși în pădure, își continuau drumul pe lângă Rîpa Cristalelor, o rîpă care transforma calcarul în cristale neșlefuite și care după ploaie se așternea cu un soi de ceață misterioasă ce dăinuia doar de-asupra părții celea a pădurii.
Turcii priveau fugitiv rîpa și pășeau mai departe în adâncul pădurii, acolo unde printre copaci seculari, la sfârșit de drum șerpuitor, în stânca de piatră era săpată o peșteră adâncă.


    Acolo, în inima pădurii, în miezul pământului, prădătorii ascundeau monedele jefuite barbar de la țărani sau boieri, cerceii femeilor și crucifixurile pruncilor. Biruitor coborau treptele spre beciul năzdrăvan, unde odată cu lacrimile tuturor celor prădați așezau averea în grămezi înalte acoperite de lumina obscură din cameră. Mulți oameni au avut de suferit de-a lungul anilor, sate întregi din împrejuimi erau bântuite de ei, cei care nu cunoșteau frica și mila, celor cale le slujeau altfel de spirite decât cele bune. Dar ca și orișicare imperie care își cunoaște descreșterea, a venit și vremea apusului acestei cete nemiloase de hoți. Pe tot teritoriul Moldovei, din toate satele acestui pământ bogat, au fost alungați turcii. Desigur, ei nu au putut să-și ia bogățiile care nici nu le aparțineau, dar au recurs și aici la un șiretlic. 
     Legenda spune că înainte de retragere, cotropitorii au lăsat un duh să fie straj la ușa peșterii. El a fost însărcinat ca pentru câteva sute de ani, să nu permită nici unui om să se apropie de averile murdare agonisite acolo. Astfel, doar un stră-stră-strănepot de sânge turcesc  să poată avea permisiunea și  dreptul de a le ridica. Ei au prorocit că atunci când „vor veni turcii să adape caii la unghia oii”, va veni și momentul scoaterii aurului din peșteră. Prin unghia oii, bunelul îmi spunea că se subânțelege locul unde rîul Răut se revarsă în Nistru. Acel loc de forma unui triunghi ar semăna mult cu unghia acestui animal.



     Dar ei nu au lăsat tot aurul în peșteră, au luat o parte și cu ei. L-au ascuns prin buzunare și torbe pentru a-și putea întreține existența ulterioară. Însă graba era atât de mare, iar greutățile insuportabile că au hotărât să se descotorosească de avere pentru a-și salva viața. Anume din acest motiv, legenda spune că ei au îngropat o parte din toate bijuteriile pe dealurile din jurul satului. Și colac peste pupăză, dacă erau buni la vrăjit, au pecetluit groapa cu o vrajă și au pus străjer un duh ca să fie în siguranță banii lor. Și iarăși, vraja lor avea un termen prestabilit, era menită să dureze 300 de ani. În tot acest timp dacă nu venea nimeni de sângele lor să-și ia bogățiile, atunci după expirarea termenului, pe locul cela se aprindea noaptea un foc. Bunelul spunea că prin anii 1960-1970, când ieșea noaptea afară, pe dealuri vedea multe focuri din astea, unul dintre care ardea chiar în grădina vecinului său. Ele s-au văzut până aproape de anii 1990, apoi au dispărut s-au stins de la sine cred că.



     S-ar părea că este totul  foarte simplu și că dacă ai văzut focul, hai aleargă și-ți ia nestematele. Dar nu era chiar așa. Și aici te păștea un pericol. Focul nu ardea într-una, se aprindea la 00:00 noaptea și dura ceva timp, dar nu toată noaptea. În acel răstimp trebuia să ajungi până la el, altfel se stingea.
Și dacă aurul nu era găsit timp de câțiva ani după ce se aprindea focul, atunci acesta se stingea și galbenii sau bijuteriile ce erau acolo îngropate, intrau în pământ pentru vecie.

     Bătrânii spun că atunci când vedeai focul de pe deal, trebuia să mergi până-n dreptul lui, să-l stingi cu o piesă vestimentară și să bați cu palma odată peste pământ. Important era doar o singură dată să bați și o să explic de ce un pic mai târziu. Să vorbim despre obiectele cu care se stingeau acel foc. De obicei era vorba despre o haină, iar aici lungimea era importantă. Se săpa de un „stan de om”(măsură folosită de bătrâni pentru a explica înălțimea unui obiect), adică de statura unui om daca stingeai focul cu o căciulă, căci căciula era tocmai pe capul omului. Dacă puneai o pereche de pantaloni, atunci trebuia să sapi de lungimea lor, adică de jumătate „de stan de om” ca să scoți din pământ averea râvnită. Dacă puneai o cămașă sau basma, săpai corespunzător lungimei unde se află pe corp obiectul vestimentar.

     Acum faza cu lovitul peste pământ. Noaptea, după ce terminai cu procedura așezării hainelor peste focul mistic, îți luai aer în piept și băteai o dată cu palma peste pământ. Imediat pe la spate se auzea o voce care te îndemna să mai bați odată. Aceasta se zice că ar fi vocea acelui duh străjer care a fost pus să aibă grijă de aurul turcesc. Dacă de frică ascultai acel îndemn și cu mâna tremurândă mai băteai odată cu palma peste pământ, atunci vai și amar de capul sărmanului, duhul lua mințile și te învârtea pe toate dealurile până la răsăritul soarelui. Dacă însă dădeai dovadă de curaj și cu inima dârză, voce necruțătoare îi răspundeai ferm înapoi cu fraza secretă „Pe mine mama odată m-a făcut, eu odată m-am născut, odată o să bat iar tu o să crapi și o să te duci de aici”, atunci duhul te lepăda și nu te mai deranja. Astfel, nu-ți rămânea decât să te duci acasă liniștit și a doua zi să-ți iei trofeul binemeritat.

     Bunelul îmi mai povestea că pe vremuri, după al doilea război mondial, un om din sat a văzut noaptea un foc dintre acestea. S-a gândit el ce s-a gândit și a pornit la drum. A alergat până acolo într-un suflet, a pus ceva peste foc și a bătut cu palma peste pământ. Imediat a fost provocat să mai bată odată, dar a refuzat, a răspuns fix așa cum a auzit de la alții că trebuie să spună și a rămas nevătămat. Apoi a plecat liniștit acasă. A doua zi s-a dus dis-de-dimineață ca să-și ia dobânda. A săpat de câteva hârlețe și a găsit un ulcior cu galbeni. Era atât de bucuros că a vrut să ajungă acasă mai repede și să arate la toți marea sa descoperire. Din acest motiv a luat-o printr-o scurtătură. Din nefericire, pe drumul mai scurt a călcat peste o mină de pe timpurile celui de al doilea război mondial. Mina s-a activat și el a rămas fără un picior.

     Bunelul îmi spunea că toată viața sa omul a fost cu un picior de lemn. Galbenii care i-a găsit nu i-a lăsat însă acolo și că datorită lor și-a deschis o mică afacere în sat, o crîșmă.

     Iar peștera  turcilor din pădurea Stinca mai adăpostește și astăzi acele nestemate culese de hoți de prin satele vecine. Ușile peșterii se zice că se deschid în toată noaptea la 00:00 pentru o singură minută și poți vedea acolo tot ce vrei, dar dacă nu reușești timp de un minut să intri și să ieși, atunci rămâneai acolo, căci ușile se închid și forța demonică de acolo nu-ți mai permitea să ieși.

    Cu câteva zeci de ani în urmă peste ușile peșterii a căzut o lespede mare de piatră. Piatra masivă a astupat totul că nu se mai vede nici urma de peșteră. Copacii, natura, a dosit cu grijă toate rămășițele vechii istorii încât nu a mai rămas nimic ca altădată, pietrele s-au uniformizat, iarba a răsărit peste pământul bătut iar gropile lăsate de după  al doilea război mondial și după cel din Transnistria nu mai fac vizibilă nici o urmă de peșteră.
     Legenda însă este vie prin oamenii care o cunosc, de asta mi-am propus să o scriu, să o transmit mai departe și celorlalți.

     Plimbându-mă prin Moldova cu diferite treburi, am auzit așa istorii și la nord și în centru. Legende despre aurul turcesc ascuns în movile sau pe dealuri și care este învăluit de multe mistere și istorii ciudate. Probabil undeva este și o sămânță de adevăr în toate aceste legende, care deși nu se știu de la o regiune la alta totuși se aseamănă și dăinuie peste întreaga țară.

Comentarii

Postări populare