Eu si Cetăţile.

     Sînt pasionată de cetăţi, mă întreb de multe ori ce pot lua din acele locuri istorice, misterioase, medievale sau antice. Cred că aerul cavaleresc, nobil de acolo. Mi se pare că acuma rar se mai regăsesc acele calităţi, valori omeneşti atît de fundamentate ca atunci, cînd devotamentul era mai presus decît orice, iar cuvîntul odată rostit devenea lege, dragostea era curată şi se cîştiga prin bărbăţie, iar lupta pentru apărarea demnităţii era considerată o cinste. 

    Cînd mă aflu în inima acestora, în faţa ochilor reapare parcă imaginea vie a cetăţii, în care mişună persoane, îmbrăcate elegant sau mai simplist primblîndu-se la braţ, cai frumoşi năzdrăvani cu potcoave cît două palme de-ale mele, tarave cu diferite şmecherii interesante epocale, cavaleri trecînd pe alături în costume de fier si cu sabiile lungi din metal încrustate la şold! Iar eu pe o clipă mă opresc şi mă amuzez cum aş mînui acea sabie frumoasă dar cu siguranţă grea dacă s-ar afla în mîna mea voinica :)). 

    Cîte istorii probabil s-au întîmplat în interiorul acestor pereţi de piatră şi cîte taine le păstreză ei încă...rămîne doar de imaginat. Cert este un singur fapt, maşina timpului nu trebuie inventată, ea şi aşa există!Şi dacă este să mergem undeva atunci să închidem ochii pentru un minut, să păstrăm liniştea interioară şi istoria singură reînvie ca un mugur de primăvară prin multiple imagini, vînturi cu mirosuri speciale şi adieri ce alină corpul, zumzet de frunze şi oftări ale pietrelor bătrîne, obosite, dar sfătoase.

      Cetatea este o sursă de regăsire a propriului eu, pentru că de facto omul este singur acea cetate de nestrăbătut, pe care trebuie să o conştientizeze, să o asalteze, cucerească pentru a deveni liber de propriile clişee şi convingeri limitative, sau, să bată la uşă căci propria creaţie se deschide doar în faţa bunului stăpîn.

Cetatea Akerman