sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Despre cum a fost primul meu Vox!

De curând am sărit într-o nouă aventură informațională! M-am reprofilat. De fapt am început să aduc culoare cunoștințelor pe care le am din diverse domenii prin a învăța cum să le aștern în foaie corect. Am început Școala de Studii Avansate în Jurnalism. Acolo, unde timp de 10 luni faci o sumedenie de lucruri ce te scot din zona de confort. Oh! Și cât de mare este de altfel, confortul meu. Un confort învelit în blănuri și stropit cu miros de lavandă. E greu de ieșit din el, dar nu și imposibil. Deci, totul a fost bine și frumos până la primul VOX. Lucru în teren am mai avut, dar a fost mai simplu. Un Vox despre alegerile care urmează în februarie. Așteptările mele erau mult mai mari decât realitatea, doar nu filmam pe nimeni, nu ceream numele sau prenumele, le doream doar vocea, doar părerea. M-am înarmat cu reportofonul, un pic de entuziasm și am pornit pe drumul de o oră, timp în care trebuia să ajung înapoi în sală pentru a monta informația obținută. Cea mai grea a fost prima jumătate de oră în care încontinuu am fost refuzată: "Nu mă pricep în politică", "Mă grăbesc", "Nu vorbesc", "Sunt iehovistă, nu dau interviuri", "Nu am timp", "Întrebați pe altcineva", o parte nici că se uitau la mine. A fost cea mai umilitoare experiență, mergeam și mă gândeam cât de bine totodată îmi testează rădăcinile orgoliului experiența în cauză. Aveam doar 3 persoane care au lăsat câte o fărâmitură de opinie și mai aveam nevoie de măcar încă 10 minute de înregistrare. Toată această jumătate de oră am petrecut-o în jurul Pieței Centrale, a Autogării din Centru. Oamenii sunt atât de încrespați acolo, sunt oameni care muncesc din greu, în condiții nefavorabile pentru a-și câștiga pâinea, oameni care nu mai au încredere în nimeni, mi ales în conducere, dar ce vină aveam eu de mă refuzau? Poate din contra, era un prilej să-și spună păsul. După ce mi-am schimbat traectoria și am ieșit pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, am avut impresia că a ieșit și soarele pe strada mea. În depărtare cânta cântecul lui Reamonn "Supergirl", cântec care mă inspiră. Și refrenul chiar a fost ca o motivație pentru mine. Mergeam și cântam:

And then she'd say: 
"It's OK, I got lost on the way 
But I'm a super girl 
And super girls don't cry" 
And then she'd say: 
"It's alright, I got home 
Late last night 
But I'm a super girl 
And super girls just fly"

Ultima jumătate de oră, am întâlnit oameni deschiși, oameni frumoși, oameni care îmi vorbeau și își argumentau poziția, oameni cu diferite poziții, dar poziții pe care nu le ascundeam. Vox-ul a ieșit bunișor. O experiență de o oră, mi-a generat atâtea idei filosofice, atâtea concluzii, pentru care în mod normal aș fi avut nevoie de săptămâni, probabil. În unele cazuri cred că e benefic să ne spunem: I'm Super Girl/Man ca universul să ne scoată în față oamenii de care avem nevoie. 

Ce concluzii am tras eu? Că dacă ieși din zona ta de confort și mai pui un pic de optimism, găsești ieșire firească din toate situațiile. Totuși avem noi îngerii ceea frumoși care ne veghează și ne testează limitele, altfel nu aș fi ajuns să studiez la ȘSAJ și să fac Vox pentru radio. 
În rest, Viața e frumoasă. Mergem înainte!



miercuri, 7 noiembrie 2018

Pahomea Lilia - femeia apicultor de la Edineț

A moștenit meseria de la părinți și nu a abandonat-o niciodată. De-a lungul vieții sale a îngrijit de albine, primind dintr-o dată chiar 500 de înțepături. Muncește neîntrerupt și cunoaște toate secretele meseriei. Lilia Pahomea, femeia apicultor din Edineț, la Expoziția Farmer 2018 și-a prezentat produsele dulci și diverse din miere, propolis, oțet de miere și altele.


     Am întâlnit-o pe doamna Pahomea la Expoziția Farmer în timp ce explica unei doamne:
     - Tort de post, ecologic. Are miere, nucă, cacao. Trei zile se face. Din trei kilograme de miere se primește jumătate de kg, restul se evaporă, comenta aceasta arătând la tortul de pe masa sa. Se păstrează jumătate de an, adăugă ea.
     Doamna Lilia Pahomea, este un apicultor care-și cunoaște meseria foarte bine. A moștenit-o de la părinți, iar acum o transmite cu aceeași iubire mai departe nepoților săi. "Teorie nu am învățat, ce am prins de la părinți aceea fac și noaptea mă scol dacă trebuie și cu ochii închiși deschid stupul", spune femeia.


     Originară este din Edineț, dar s-a căsătorit la Orhei, unde a și locuit vreme de câțiva ani. După căsătorie părinții i-au dat 10 stupi de albine, deși lucra ca merceolog, paralel îngrijea și de ele, astfel crescând numărul stupilor până la 30.
     Pe când locuia la Orhei și creștea 3 copii, părinții au suferit un accident în urma căruia au plecat din viață. Ea a fost nevoită să se mute înapoi la Edineț, la casa părintească, luându-și copiii încolo.
     "La părinți suntem 6 copii.Frații mi-au spus să las casa ceea din Orhei, căci sunt străină acolo și să vin înapoi la Edineț cu totul. Casa avea 60 de familii de albine.
     A avut grijă de ele mărind numărul familiilor până la 100. Le-a dus la Pastorat (pe dealuri, lângă livezi sau fîșiile de protecție) și nu a adus acasă nimic, au murit toate odată. "Am început de la 0 și acum am iar 100 de familii. Le duc la livadă ecologică, îngrădită."
În timp ce vorbește își arată mâinile trudite cu oasele ușor deformate și spune "la țară se muncește, toată vara prășesc câmpurile, cine dacă nu eu?".


     Îmi povestește că lucrează cu albinele fără protecție, iar odată s-a întâmplat ca noaptea, pe când schimba ramele, era o lună plină afară și fără nouri, toate albinele au ieșit și roiau în jurul ei și pe ea. A primit în jur de 500 ace de albine. Când a intrat în casă a simțit că se umflă fața și că respirația e dificilă. Să sune salvarea la orele 03:00 dimineața? Nu reușea să vină. A băut puțin rachiu după cum auzise că se procedează în așa
cazuri, dar nu a simțit nicio diferență, atunci a văzut pe masă borcanul cu apa și miere ce îl prepară în fiecare zi. A luat câteva înghițituri și parcă s-a simțit mai bine. A băut tot cât era acolo în borcan și s-a culcat. Și-a spus, fie ce-o fi. Când s-a trezit telefoanele toate sunau într-una. A dormit vreme de 36 de ore și a supraviețuit. Când le-a povestit rudelor, ele s-au înspăimântat și au rugat-o să îmbrace haine de protecție când va merge data viitoare la albine.
     De la dumneaei mi-am procurat și propolis în spirt de 30%. Ea mi-a spus că e foarte bun pentru răceli și curăță bine organismul de multe maladii.
Apoi mi-a mai povestit și despre mierea ce se numește Mană Cerească. Ea e mai brună ca mierea obișnuită și albinele o strâng de pe frunzele copacilor precum stejar, tei, arțar, nu din polenul florilor.Pe frunzele acestor copaci, în timpul arșițelor puternice, niște insecte mici, albe, numide afide, secretă un lichid dulciu și lipicios mai numit și "dulceața pomilor".


     Mierea este mai puțin dulce și e brună la culoare, având un conținut ridicat de antioxidanți, minerale, substanțe bactericide și desigur o cantitate mai mică de polen. Această miere este o bogăție absolută ce poate fi consumată și de persoanele alergice la polen, de diabetici, de cei cu sistemul imunitar scăzut.

Mierea din Mană Cerească este mai rară decât cealaltă, iar pentru proprietățile sale unice este și mai scumpă!

     Consumați mai multă miere, oamenii care muncesc în acest domeniu au nevoie de susținerea noastră pentru a munci în continuare cu aceeași pasiune și dedicație!
Natura este plină de secrete, iar mierea este unul dintre cele mai dulci secrete milenare ale sale!!!

miercuri, 24 octombrie 2018

Ion Tiron Lazarenco, înotătorul cu renume mondial din Republica Moldova organizează lecții motivaționale pentru copiii din liceele capitalei.

A ales să meargă cu lecții motivaționale prin licee pentru a motiva copiii să-și prețuiască timpul și să poată alege prioritățile. Tocmai pentru că sportul l-a motivat și l-a ajutat să obțină reușite mari, el a hotărât să împărtășească succesul său noilor generații ca să-i motiveze și pe ei. Ion Lazarenco Tiron, înotătorul cu renume mondial, timp de cinci săptămâni, zilnic, merge prin liceele capitalei cu lecții motivaționale.



În sala de festivități a Liceului Teoretic „Ștefan cel Mare” din capitală, e gălăgie. Mic și mare s-a adunat să privească un scurt film despre celebrul moldovean care a înotat primul pe glob, din prima încercare, cele mai periculoase șapte strâmtori ale lumii.
  
 De 22 de ani sunt plecat peste hotare, dar nu uit de patria-mamă. A-ți iubi patria înseamnă să faci ceva pentru asta. E ușor să stai în fața televizorului și să vezi cum se distruge națiunea, dar e greu să stai în fața țării și să-i spui adevărul.

Așa și-a început discursul un bărbat înalt cu o siluetă atletică, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni clasici albaștri. Acesta era Ion Tiron Lazarenco, omul care a înfrânt toate greutățile oceanelor și a înotat pentru Republica Moldova obținând performanțe uimitoare în acest domeniu.


  -  Cel mai bun cadou nu este diamantul, aurul, ci timpul. Timpul nu se mai întoarce. Eu îmi dedic timpul vouă pentru că am încredere în voi. Cred că schimbarea doar voi o puteți face! menționa acesta.


Le vorbea copiilor făcând pauze ușoare, îi privea pe fiecare în ochi de parcă voia să observe reacțiile imediate. Apoi continua cu aceeași ținută încrezătoare și voce blândă, dar sigură.

   -  De-a lungul timpului mai multe s-au distrus. Am devenit materialiști, căutăm fericirea în telefon, haină, gard, casă, dar nu ești fericit cât în suflet nu este pace. Pacea în suflet crează dragostea pentru părinți, școală, mediu, etc., vorbea accentuând fiecare cuvânt, de parcă l-ar fi îmbrăcat într-o vibrație energetică care ar ajunge mai ușor la sufletele copiilor.

Tema mediului o dezvoltase nu întâmplător. Pe când era mic, bunelul  îi spusese că toți noi suntem muritori, ceea ce nu putea nicidecum să înțeleagă, întrebându-se adesea „Cum să bei alcool, să faci murdar și să pleci, să mori? Suntem responsabili de ceea ce facem!!!”. Apoi continuă în același ritm inspirațional mai departe despre corp și suflet.

  -  Ne omoară stresul, depresia. Sănătatea mintală e importantă. Să vă purtați bine cu corpul care îl aveți, cu creierul ce vă este dat. Să creșteți, să evoluați. Nimeni nu poate să spună ce poți și ce nu poți face tu! Dacă sufletul cere, scoală-te și du-te, fă!

Copiii îl priveau încă nedumeriți. Vorbea despre lucruri mărețe dar care nu le erau pe deplin  explicite. Apoi când a început să-și povestească propria istorie, sala s-a înfierbântat de întrebări și exclamații.

  -   Eu m-am învățat să înot de pe youtube. Am înotat Nistru de-a lungul, apoi Gibraltar și La Manche în același an. După La Manche, am spus că nu mai înot niciodată, a fost foarte greu. Dar au urmat și altele, explică Ion Lazarenco.

Deși Republica Moldova nu l-a susținut el a înotat peste tot cu drapelul țării. Locuiește în Irlanda de aproape 22 de ani. Irlanda, a doua patrie a sa, i-a pus la dispoziție tot de ce ar avea nevoie un om, cetățenie, antrenori, casă, bani. În pofida acestui fapt el oferea numele său doar Moldovei. Prefera să ia credite pentru a participa la competiții doar ca să poată înota peste tot ca reprezentant al țării sale de origine.

   -  Odată am înotat lângă un rechin alb de vre-o 10 m, a povestit Ion Lazarenco.
    - V-a fost frică să înotați lângă el? îndată a întrebat un băiețel din sală.
   - Nu, când merg prin Chișinău îmi e mai frică, a glumit Ion Lazarenco și zâmbind a continuat. Cel mai mare inamic este frica. Când ești lângă rechinul alb trebuie să fii foarte calm, să-i spui că ești moldovean, și râsul copiilor a răsunat în toată sala de festivități.
      În cele din urmă le-a povestit și despre filantropie. Despre ajutoarele umanitare aduse în țară, despre cât este de important să-l faci pe aproapele tău să se simtă fericit.

     - Oamenii niciodată nu uită cum s-au simțit. Unde locuiesc, sunt nouă case de bătrâni. Odată am luat un pix și o foaie și i-am întrebat, ce regretă cel mai tare. Majoritatea răspunsurilor au fost că au făcut bani dar nu au acordat mai mult timp copiilor, părinților. Când ajungi la finit, cu adevărat contează cum l-ai făcut pe aproapele tău să se simtă.

      După discursul inspirațional și motivațional copiii glumeau că dimineața de azi înainte vor face duș rece, așa cum le-a dat exemplu și protagonistul zilei.
     
          Când mă scol dimineața fac un duș rece, ca să înțeleg cum este viața, și zâmbește. Corpurile noastre nu sunt un design ca să trăiască în confort. Ne trezim și cu ambiții mergem mai departe.
      
      La sfârșit copiii au pus întrebări. Toți frumoși și cu mânuțele ridicate că să primească răspunsul la întrebarea ce îi frământa. Prima întrebare i-a dat-o un băiețel:
       -  Cum ați păstrat dorința de a înota încontinuu?
      Venind acasă și văzând toate aceste greutăți, am vrut să schimb ceva. Corpul și sufletul au vrut asta, să fac schimbarea aici, a răspuns Ion. 
           -  Care erau gândurile din timpul înotului? l-a întrebat un alt băiat din clasele mai mari.
           -  Era foarte greu. Mă gândeam la ceea ce am, că sunt sănătos, că fac lucruri unice, că le fac nu pentru mine ci pentru compatrioții mei. Era mare tentativa de a ceda, mai ales când te mușcau meduzele veninoase și aveam insuficiență de aer, dar ziceam că dacă eu cedez, atunci cedează toți, toată națiunea, mă scuturam de meduze, le mulțumeam că astfel mă trezeau și înotam mai departe.
     
      Celebrul înotător li s-a mai destăinuit povestindu-le despre rănile lăsate de meduze, iar copiii au fost foate curioși să le vadă, adunându-se repejor cu toții lângă mâna sa cu cicatrice.


Lecția s-a finisat cu sesiunea de poze și autografe. Copiii mulțumiți și îmbujorați au ieșit din sală, care cu fotografii selfi, care cu autografe, care cu gânduri schimbate. Important că fiecare și-a luat ceva ce o să-i prindă bine în viață!




P.S.: Pe an înoată 1.000.000 de m și face aproximativ 89.000 rotații cu brațele în timpul înotului. Cine ar încerca să facă măcar 100 de rotații cu brațele în fiecare zi?
Mă bucur că viața îmi oferă în față așa oameni deosebiți, iar eu sunt și mai mândră când sunt conaționali de ai noștri.

Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!

marți, 23 octombrie 2018

Ion Junghietu, omul care a adus și a plantat în Republica Moldova primul castan comestibil.

La expoziția Farmer de anul acesta au participat mulți producători autohtoni. Îmbucurător este faptul că poți vedea pe piața noastră o varietate largă de produse ecologice, sănătoase și pur și simplu delicioase la prețuri rezonabile. Plimbându-mă printre rafturile pline de delicii, am dat peste un om care vindea castane comestibile. Avea o caserolă cu castane curățate pentru degustare și o cutie mai mare cu castane mici maronii pe care le vindea. M-am apropiat am gustat și am rămas impresionată de gustul lor dulciu aproape de gustul alunelor de pădure.


Între timp, cât stăteam acolo, se formase o îmbulzeală în jurul mesei lui.
-          - Putem să gustăm? întrebă o doamnă.
-         -  Da, răspunse domnul cu castane. Și dacă vreți să le coaceți, să faceți o tăietură în fiecare castan, că altfel exploadează! a mai adăugat acesta.
Vânzătorul nu era altcineva decât proprietarul afacerii, doctor în biologie, Ion Junghietu. Cel care a adus pentru prima dată în Republica Moldova castanul comestibil și l-a plantat la Grădina Botanica pe unde lucra atunci, în 1969. Tot el era și creatorul Dendrariului de la Grădina Botanică.

În jurul lui lume multă și multe întrebări. El răspunde pe rând la toate, într-o manieră lejeră, cu fraze scurte. Un băiat îi zice:
-         -  Și dacă le pun în pământ o să răsară castane?
-          - Da, îl pui în sol fertil acuma și nu-l mai muți. În primul an se udă bine, apoi ca și nucul, formează pivotul și crește, răspunde nea Ion.
-          - Pot să îl pun la marginea livezii? insistă Mihai, băiatul, cu întrebări.
-         -  Da, la marginea livezii îi pui ca fâșie de protecție. La mine ei merg împreună cu nucii și evodia sau arborele de miere i se mai spune.
-         -  Câte sunt într-o caserolă? continuă Mihai.
-         -  Câte 25 de castane. Dacă le pui, ține vizitca (n.b. cartea de vizită) și mă pui la curent cum crește că și mie mi-i interesant.
Și a cumpărat un kilogram Mihai fiind foarte entuziasmat ce o să iasă. Zise că gustase castane comestibile când fusese în Liban, dar cele moldovenești se arătaseră a fi mai gustoase. Apoi o altă doamnă de vârstă medie se apropie la degustare și se uită la el întrebător:
-          - Este și făină de castan?
-          - Este, aici nu am, acasă am.
-          - Oh ce îs de gustoase, adăugă Ala, doamna cu întrebarea. În Italia stau oamenii pe stradă și le prăjesc, cinci castane – 2 euro, mai adăugă aceasta.
-         - Unde îs mai bune, aici sau în Italia? o întreb eu zâmbind.
-          - Acestea îs mai bune. De 16 ani îs acolo, multe am gustat. Eu după prăjiturile cu castan mă topesc. Din făina de castane faci cremă, copturi, o faci biză. Însă nu trebuie de exagerat, au multe calorii, zâmbește și-mi arată la talia cu kilograme în plus. Își ia caserola care între timp i-o gătise Ion Junghietu și pleacă mai departe.
Cât se perindau oamenii, o doamnă din buticul vecin cu blănuri, Viorica, se apropie de noi și strigă:
-        -  Castanii mei, să nu uitați că am lăsat 20 de lei și pentru mine, să îmi rămână și mie vă rog, își repezi privirea spre cutia cu castane să vadă dacă mai sunt acolo, probabil să se asigure că va merge acasă cu mult doritele fructe.
-         -  Dați-mi mie 30, exclamă un domn din mulțime.
-        -  Dumneavoastră m-ați sunat? întrebă Junghietu.
-        -  Da, da.
-       -   V-am gătit.
      
       Apoi încă o doamnă exclamă în timp ce degusta:
-        -  Îs diferiți de cei din Italia, aici îs mai gustoși, au alt gust, mai bun. Dați-mi și mie o caserolă.
Cât nea Ion număra castanele bucată cu bucată și le așeza în caserolă un  trecător îi spuse în voce:
-          - Am luat și eu de la dvs. niște semințe și au ieșit. Mulțumesc.
-          - Bine. Să  nu le muți cu locul că nu se mai prind pe urmă, nu cresc, tânjesc, îl avertizează doctorul în biologie.

Lumea se mai potolește și el îmi povestește:
-          - Eu am adus prima dată castanii în Moldova. I-am plantat la Grădina Botanica. Acuma au cred că vre-o 20 de metri. Și Dendrariul de la Grădina Botanica tot eu l-am făcut, începând cu 1969.
Discuția noastră însă a fost întreruptă de o doamnă ce a venit să-i înmâne Diploma de Participare la Expoziție.
Cred că meritele lui se rezumă mult mai mult decât la o simplă diplomă. Meritele lui sunt în aportul care l-a adus acestei națiuni, în munca care mai puțin este cunoscută, dar care ne vizează pe toți.
Am plecat cu aceste gânduri și mi-am spus că Frumoși și Harnici sunt moldovenii, minunat ar fi să ne cunoaștem eroii adevărați ai țării, cei care stau în tihnă și timid își lucrează momentul.

Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!

vineri, 18 mai 2018

Ce e admirația?

     Mă gândesc de multe ori ce o fi viața asta? ce o fi omul? de ce admiri unui oameni iar tu nu ai curaj să faci ca ei? poate din simplu motiv că ai prea mult curaj in tine iar undeva printre trecerea de timpi l-ai camuflat. Dar pentru cine? De ce? Poate pentru simplu fapt că în viață ți s-a spus de multe ori că ești foarte curajoasă iar la un moment dat ai dorit să fii ca toată lumea plină de neîncredere și dubii? Poate din simplu motiv că nu înțelegeai de ce ți se spune că ești diferită când tu te simțeai okay cu ceea ce ești. Ai vrut să guști din uniformitate și standarde, dar în goana de a înțelege o mulțime nu ți s-a spus că te poți pierde pe tine. Și așa ș-a întâmplat. Te-ai pierdut. Acum cauți oameni și-i admiri pentru curajul lor așa cum alteori făceau și cu tine. Locurile se schimbă, oamenii rămân. Acum îți dai seama că în fiecare dintre noi există absolut toate calitățile necesare pentru a fi cel pe care îl dorești, pur și simplu fii, și gata. Începe să crești înapoi zi cu zi ceea ce ai dat cândva într-o parte. Tu deja ai curajul, ai puterea. Munca o depui doar pentru a face calea spre ele, pentru a șterge praful depozitat de ani de zile peste acele calități la care nu ai mai apelat. Ca apoi, să te crești pe tine, acea persoană bună, curajoasă, demnă și încrezută în sine, crește-te prin iubire și încurajare blândă. Nici un curs de dezvoltare personală nu te va ajuta dacă nu o să fii sinceră cu tine și nu o să privești mai adânc decât evidentul. Fiecare pas începe cu acceptarea propriilor condiții, propriilor limite, ca după asta să urmeze cea mai fantastică poveste, deschiderea către tine unde este multă dragoste, perseverență, frumos, încredere în Divinitate.
     Să admiri oamenii este frumos, doar că asta nu trebuie să presupună doza de comparație ce inevitabil sfârșește cu regretele. E frumos să admiri omul fiind conștient că de facto, tu admiri o parte din tine pe care încă nu ai descoperit-o, formând astfel o punte dintre tine și calitățile tale frumoase.
În rutina în care ne pierdem zi de zi, obișnuitul își construiește propriul tron, doar conștientizarea fiecărui moment, fiecărei clipe detronează monotonia și insuflă viață în tot ceea de ce te atingi, prin asta de fapt și suntem noi, oamenii, creatori. Creăm frumosul, creăm viața prin fiecare alegere, prin fiecare drum ce duce spre noi înșine.
     Mergi pe drum și nu mai gândești nimic, zâmbetul e larg, iar răspunsurile la întrebări vin dacă le pui, dacă îți răsufli mintea pe o foaie albă, cu un pix de cerneală albastră.
   Cine sunt? De unde vin? Încotro plec? Toate se deschid la timpul lor, într-un mers firesc al lucrurilor. Important e măcar odată să te întrebi asta.


luni, 7 mai 2018

Existențiala De ce?

Atât de fragedă suspin,
Pe umărul Tău Doamne, luminat,
Cuprinde-mă ca pe-un străin
Și mângâie-mă-ncet pe cap.

Nu am putere să te-ascult
Când gânduri mii roiesc în minte
Îndrumă-mă atent și cult
Eu îți promit, voi fi cuminte.

Deschide-mi, Milă, cartea vieții,
Să-nvăț din Cronica Stelară
Să-mi iau de frați, surori toți sfinții
S-apuc lumina milenară.

Căci griji îmi copleșesc tot trupul
Emoții fac ravagii vii
De aș putea găsi-nceputul
Ascuns în miezul inimii.

Căci zestre firavă mi-ai dat,
Și mecanisme ne-nțelese
De ce un gând când intră-n cap,
În corp el drumul lui și-l țese?

De ce emoțiile vin
Și-s colorate fiecare?
De ce privesc onest sau fin
La-același om, la fiecare?

De ce? mă-ntreb eu n-am curaj
Când poate altul îl împarte?
De ce zidim în jur baraj
Din frici, nevoi, ostilitate?

De ce suntem noi diferiți
Și-atât de unici totodată?
De ce în minte-avem sclipici
Iar inima vorbește-n șoaptă?

Ah Doamne, întrebări o mie
Atinge-mi creștetu-ngrelat,
Zâmbește-mi gingaș azi și mie
Transformă tot ce-a rezistat.

Credința mea, e șubredă, prea poate,
Iubirea Ta, puternică mereu,
Tu curăță-mă azi de toate
Și eu voi deveni un leu.

Suspin, și fragedă, și mică,
Pe umărul Tău Doamne luminat,
Cuprinde-mă ca pe o fiică,
Și mângâie-mă-ncet pe cap.


vineri, 4 mai 2018

Despre TATA

     De-a lungul timpului se abordează foarte mult tema Mamei, indubitabil, este una importantă și e frumos de venerat, doar că, comuniunea ei cu Tata, face ca un copil să se simtă protejat și fericit cu adevărat. În inima unui copil încap ambii părinți.
     Astăzi este ziua tatălui meu și aș vrea să vorbesc despre cât de mult contează un tată în viața unei fiice. El este primul bărbat care cucerește inima prin simpla sa prezență, indiferent ce face și cum o face. Este cel ce-ți cultivă simțul umorului, simțul libertății, pentru că mamele sunt mai stricte de firea lor. Este umărul pe care te poți rezema simțind întreaga lui ființă prin pulsațiile mâinii lui.      Deși nu vorbești atât de des cu el, doar gândul că el e bine alături de mama, îți aduce liniștea în suflet.
Tatăl meu e un om foarte curajos și foarte puternic, de asta și Dumnezeu i-a dat multe încercări în viață. Eu știu că am multe de învățat de la el, de la oamenii cu verticalitate, cu bunătate sufletească. El mereu ne-a învățat să spunem adevărul, ne-a educat prin simplitate și exemple proprii. A trecut prin multe, dar împreună cu mama a reușit să ne crească mari și frumoase, pe toate trei fiice ale sale. A știut și știe să spună nu și da, poate mai puține ori nu, pentru că e prea bun la inimă, în schimb era categoric când o și făcea. 
     Tatăl meu, iubește muzica, ritmul, culorile pastelate, lucrurile manuale, are un gust estetic rafinat, deși trăind la țară și muncind ziulica întreagă are rare ori ocazia să demonstreze asta, exemplul său și dorința de a continua muzica sau a căuta să se inspire din cântecul păsărilor, din mirosul florilor, ne-a contaminat oarecum și pe noi de frumusețea lucrurilor firești. A iubit dintotdeauna naturalețea, iar pe mama o dojenea când se tundea, apoi pe noi când ne machiam, căutam frezură nouă. Probabil, prin dojenelile sale ne-a purtat de grijă mai mult decât își poate imagina iar pentru asta îi spun un mare mulțumesc.
     Tatăl în viața unei fiice este un model de bărbat, este un erou dacă vreți. Cu el noi descoperim lumea, aflăm binele și răul, tot cu el călătorim prin evenimente diferite. El este puntea prin care bunii, străbuneii și toate generațiile precedente își fac apariția în noi. 
     Prețuiți-vă părinții, oriunde nu ar fi ei, transmiteți-le mesaje de iubire, măcar cu gândul, iertați-i dacă nu au fost pe măsura așteptărilor voastre, ei au făcut tot ce au putut și ne-au dat tot ce-au avut. Datorită lor suntem cu toții Aici, iar acesta este cel mai de preț dar făcut vreodată de cineva.
     La mulți Ani Tată! Te iubesc și-ți Mulțumesc pentru toate câte au fost în viața mea, pentru toate câte am învățat de la tine!