luni, 26 august 2019

O altfel de legendă a satului Ustia, r-nul Dubăsari. Peștera turcilor


Această legendă i se dedică bunelului meu Andronic care nu mai este în viață, dar care mi-a povestit-o cu mult drag pe vremea când iernile erau lungi și soba fierbinte.


     Se zice că odată demult tare, pe când meleagurile noastre erau pline de basme, feți-frumoși și fete-zâne, bântuiau peste satele moldovenești, cetele turcești. Groaza moldovenilor, turcii, jefuiau drumeții, intrau prin case și luau tot aurul, argintul, bijuteriile și lucrurile cele mai de preț. Bunurile dobândite le duceau în peștera din pădurea Stinca, unde își aveau adăpostul. Mergeau de-a lungul râului Răut, printre iarba înaltă și mustoasă ca să ajungă la un pod de lemn ce se înălța peste râul Răut. Bârnele rotunde înfipte adânc în râu, pe ambele margini ale sale, sprijineau scândurile puse atent peste care treceau picioarele grăbite ale hoților păgâni. Acest pod de la marginea îndepărtată a satului Ustia, purta genericul nume de Podul Hoților. Stăpânii podului, ajunși în pădure, își continuau drumul pe lângă Rîpa Cristalelor, o rîpă care transforma calcarul în cristale neșlefuite și care după ploaie se așternea cu un soi de ceață misterioasă ce dăinuia doar de-asupra părții celea a pădurii.
Turcii priveau fugitiv rîpa și pășeau mai departe în adâncul pădurii, acolo unde printre copaci seculari, la sfârșit de drum șerpuitor, în stânca de piatră era săpată o peșteră adâncă.


    Acolo, în inima pădurii, în miezul pământului, prădătorii ascundeau monedele jefuite barbar de la țărani sau boieri, cerceii femeilor și crucifixurile pruncilor. Biruitor coborau treptele spre beciul năzdrăvan, unde odată cu lacrimile tuturor celor prădați așezau averea în grămezi înalte acoperite de lumina obscură din cameră. Mulți oameni au avut de suferit de-a lungul anilor, sate întregi din împrejuimi erau bântuite de ei, cei care nu cunoșteau frica și mila, celor cale le slujeau altfel de spirite decât cele bune. Dar ca și orișicare imperie care își cunoaște descreșterea, a venit și vremea apusului acestei cete nemiloase de hoți. Pe tot teritoriul Moldovei, din toate satele acestui pământ bogat, au fost alungați turcii. Desigur, ei nu au putut să-și ia bogățiile care nici nu le aparțineau, dar au recurs și aici la un șiretlic. 
     Legenda spune că înainte de retragere, cotropitorii au lăsat un duh să fie straj la ușa peșterii. El a fost însărcinat ca pentru câteva sute de ani, să nu permită nici unui om să se apropie de averile murdare agonisite acolo. Astfel, doar un stră-stră-strănepot de sânge turcesc  să poată avea permisiunea și  dreptul de a le ridica. Ei au prorocit că atunci când „vor veni turcii să adape caii la unghia oii”, va veni și momentul scoaterii aurului din peșteră. Prin unghia oii, bunelul îmi spunea că se subânțelege locul unde rîul Răut se revarsă în Nistru. Acel loc de forma unui triunghi ar semăna mult cu unghia acestui animal.



     Dar ei nu au lăsat tot aurul în peșteră, au luat o parte și cu ei. L-au ascuns prin buzunare și torbe pentru a-și putea întreține existența ulterioară. Însă graba era atât de mare, iar greutățile insuportabile că au hotărât să se descotorosească de avere pentru a-și salva viața. Anume din acest motiv, legenda spune că ei au îngropat o parte din toate bijuteriile pe dealurile din jurul satului. Și colac peste pupăză, dacă erau buni la vrăjit, au pecetluit groapa cu o vrajă și au pus străjer un duh ca să fie în siguranță banii lor. Și iarăși, vraja lor avea un termen prestabilit, era menită să dureze 300 de ani. În tot acest timp dacă nu venea nimeni de sângele lor să-și ia bogățiile, atunci după expirarea termenului, pe locul cela se aprindea noaptea un foc. Bunelul spunea că prin anii 1960-1970, când ieșea noaptea afară, pe dealuri vedea multe focuri din astea, unul dintre care ardea chiar în grădina vecinului său. Ele s-au văzut până aproape de anii 1990, apoi au dispărut s-au stins de la sine cred că.



     S-ar părea că este totul  foarte simplu și că dacă ai văzut focul, hai aleargă și-ți ia nestematele. Dar nu era chiar așa. Și aici te păștea un pericol. Focul nu ardea într-una, se aprindea la 00:00 noaptea și dura ceva timp, dar nu toată noaptea. În acel răstimp trebuia să ajungi până la el, altfel se stingea.
Și dacă aurul nu era găsit timp de câțiva ani după ce se aprindea focul, atunci acesta se stingea și galbenii sau bijuteriile ce erau acolo îngropate, intrau în pământ pentru vecie.

     Bătrânii spun că atunci când vedeai focul de pe deal, trebuia să mergi până-n dreptul lui, să-l stingi cu o piesă vestimentară și să bați cu palma odată peste pământ. Important era doar o singură dată să bați și o să explic de ce un pic mai târziu. Să vorbim despre obiectele cu care se stingeau acel foc. De obicei era vorba despre o haină, iar aici lungimea era importantă. Se săpa de un „stan de om”(măsură folosită de bătrâni pentru a explica înălțimea unui obiect), adică de statura unui om daca stingeai focul cu o căciulă, căci căciula era tocmai pe capul omului. Dacă puneai o pereche de pantaloni, atunci trebuia să sapi de lungimea lor, adică de jumătate „de stan de om” ca să scoți din pământ averea râvnită. Dacă puneai o cămașă sau basma, săpai corespunzător lungimei unde se află pe corp obiectul vestimentar.

     Acum faza cu lovitul peste pământ. Noaptea, după ce terminai cu procedura așezării hainelor peste focul mistic, îți luai aer în piept și băteai o dată cu palma peste pământ. Imediat pe la spate se auzea o voce care te îndemna să mai bați odată. Aceasta se zice că ar fi vocea acelui duh străjer care a fost pus să aibă grijă de aurul turcesc. Dacă de frică ascultai acel îndemn și cu mâna tremurândă mai băteai odată cu palma peste pământ, atunci vai și amar de capul sărmanului, duhul lua mințile și te învârtea pe toate dealurile până la răsăritul soarelui. Dacă însă dădeai dovadă de curaj și cu inima dârză, voce necruțătoare îi răspundeai ferm înapoi cu fraza secretă „Pe mine mama odată m-a făcut, eu odată m-am născut, odată o să bat iar tu o să crapi și o să te duci de aici”, atunci duhul te lepăda și nu te mai deranja. Astfel, nu-ți rămânea decât să te duci acasă liniștit și a doua zi să-ți iei trofeul binemeritat.

     Bunelul îmi mai povestea că pe vremuri, după al doilea război mondial, un om din sat a văzut noaptea un foc dintre acestea. S-a gândit el ce s-a gândit și a pornit la drum. A alergat până acolo într-un suflet, a pus ceva peste foc și a bătut cu palma peste pământ. Imediat a fost provocat să mai bată odată, dar a refuzat, a răspuns fix așa cum a auzit de la alții că trebuie să spună și a rămas nevătămat. Apoi a plecat liniștit acasă. A doua zi s-a dus dis-de-dimineață ca să-și ia dobânda. A săpat de câteva hârlețe și a găsit un ulcior cu galbeni. Era atât de bucuros că a vrut să ajungă acasă mai repede și să arate la toți marea sa descoperire. Din acest motiv a luat-o printr-o scurtătură. Din nefericire, pe drumul mai scurt a călcat peste o mină de pe timpurile celui de al doilea război mondial. Mina s-a activat și el a rămas fără un picior.

     Bunelul îmi spunea că toată viața sa omul a fost cu un picior de lemn. Galbenii care i-a găsit nu i-a lăsat însă acolo și că datorită lor și-a deschis o mică afacere în sat, o crîșmă.

     Iar peștera  turcilor din pădurea Stinca mai adăpostește și astăzi acele nestemate culese de hoți de prin satele vecine. Ușile peșterii se zice că se deschid în toată noaptea la 00:00 pentru o singură minută și poți vedea acolo tot ce vrei, dar dacă nu reușești timp de un minut să intri și să ieși, atunci rămâneai acolo, căci ușile se închid și forța demonică de acolo nu-ți mai permitea să ieși.

    Cu câteva zeci de ani în urmă peste ușile peșterii a căzut o lespede mare de piatră. Piatra masivă a astupat totul că nu se mai vede nici urma de peșteră. Copacii, natura, a dosit cu grijă toate rămășițele vechii istorii încât nu a mai rămas nimic ca altădată, pietrele s-au uniformizat, iarba a răsărit peste pământul bătut iar gropile lăsate de după  al doilea război mondial și după cel din Transnistria nu mai fac vizibilă nici o urmă de peșteră.
     Legenda însă este vie prin oamenii care o cunosc, de asta mi-am propus să o scriu, să o transmit mai departe și celorlalți.

     Plimbându-mă prin Moldova cu diferite treburi, am auzit așa istorii și la nord și în centru. Legende despre aurul turcesc ascuns în movile sau pe dealuri și care este învăluit de multe mistere și istorii ciudate. Probabil undeva este și o sămânță de adevăr în toate aceste legende, care deși nu se știu de la o regiune la alta totuși se aseamănă și dăinuie peste întreaga țară.

joi, 4 iulie 2019

Zbor poetic



Demult nu m-am mai îmbrăcat în poezie,
Să-mi scutur sufletul de neghină și foc,
Apoi să-mi cos din versuri dulci o ie,
Ce-n inimă pe-un leagăn să o port.

Nu am mai scris nici texte și nici clipe,
Pe valul timpului lăsată să privesc ușor,
Am aruncat cuvintele de plumb înfipte
Cândva în aripile mele, ca să pot să zbor!

Le-am aruncat, le-am smuls prin cântec
În suflet fiecare vers s-a așezat mlădiu,
Și am zburat, căci eu așa mă vindec
Scriind și-mbrățișând, ca un copil zglobiu!

joi, 14 februarie 2019

Povestea Gogoașei. Altfel


- Mama, mama, povestește-mi s-a dus Mașa în pădure să strângă mure...
Așa începe discuția noastră înainte de somn în fiecare seară. Suntem în pat, în pijamale, fata se întoarce cu fața la mine și așteaptă povestea. Iar eu sunt pregătită că trebuie să inventez ceva plăcut, util și interesant. Astfel îmi amintesc toate momentele de peste zi în speranța unei fărâme de inspirație. De data asta m-a salvat video-ul pe care l-am vizionat despre povestea Gogoașa într-o altă interpretare, cea slavonă și seara expromt mi-a venit în minte această nouă idee și am hotărât să o repovestesc fetei.
Deci:
Într-o zi s-a dus Mașa în pădure să strângă mure. Cât mergea printre copaci și admira florile de vară plăcut mirositoare și liniștea covârșitoare împleticită cu cântecul cucului și al privighetoarei s-a întâlnit cu Vulpea. Vulpea stătea în tihnă pe o buturugă și încălzea coada stufoasă cu vârful alb la soare. Se apropie Mașa tiptil de ea și o salută! Vulpea abia de deschise un ochi și o salută a lene. Mașa se așeză alături și o luă la întrebări:
- Vulpe, vulpe, am citit ieri în carte că ai fi mâncat biata Gogoașă, e adevărat?
- Dam...răspunse șireata a lene.
- Cum așa, dar ce ți-a făcut ea ție?
- Nimic, era prea gălăgioasă, râse vulpea în hohote, apoi se ridică în două lăbuțe și continuă. Vrei să știi adevărata istorie a Gogoașei, nu acea din carte?
- Da, da, sigur că vreau. Mi-o povestești?
- Așează-te bine, scumpo!

Și vulpea începu istoria ei lungă.
- A fost odată ca niciodată, demult tare, când pe pământ umblau oamenii îmbrăcați în straie albe lungi și munceau din zori până în noapte pământul, un calendar select. Iar în acel calendar prin care se măsurau zilele, nopțile, lunile anului, puterea soarelui și a lunii, constelațiile, aveam și eu un loc de cinste. Calendarul avea 16 cadrane - 16 semne zodiacale, iar fiecare cadran îl reprezenta un animal puternic. Se începea calendarul cu fecioara - Djiva, apoi urma Porcul Mistreț, Știuca, Lebăda, Șarpele, Cioara, Ursul, Cocorul, Lupul, Vulpea, Bivolul, Elanul, Șoimul, Calul, Vulturele și Ghepardul (Rasa).


Toate animalele puternice de prin pădurile noastre vechi, se aflau în acel calendar. Iar Gogoașa reprezenta Luna de pe cer.
Luna plină - Gogoașa, se porni din mâinile Fecioarei, Djivei, care o alină, o rotunji în brațele ei luminoase și o lăsă să plece mai departe prin toate constelațiile cerului. Când ajunse în semnul Porcului Mistreț, el mușcă din Gogoașă o bucățică, dar ea fugi de la el și se rostogoli mai departe. Lebăda, mai ciupise și ea din Gogoașă un pic, apoi Cioara o mai gustă, dar ea reuși să fugă și de ele. Când ajunsese la urs, el o strânse puternic în brațele sale masive de o turti nițel, dar Gogoașa nu se lăsă prinsă și o apucă mai departe pe drumul stelat până când în cale îi ieșise Lupul. Lupul fusese cel mai hapsân și mușcase din șoldul ei rotund o bucată delicioasă, de rămăsese doar o fărâmă de Gogoașă. La mine când a ajuns era deja mică, subțirică. S-a urcat pe nasu-mi umed și a vrut să sară cât colo ca de pe o rampă elastică, dar nu a fost să fie, că eu nu am rezistat mirosului adulmecător, de am mâncat-o. Iaca așa.
- Iiiii... or aici, or în carte, tot una ai mâncat-o, zise Mașa nemulțumită.
- Nu înțelegi tu nimic în astronomie, zise vulpea vajnică! Gogoașa, e luna de pe cer în toate fazele ei, de la lună plină, până la dispariția ei de pe cer și lună nouă. Eu nu am mâncat-o de-adevăratele, dar când ajungea în cadranul ce-mi purta numele, ea pur și simplu dispărea de pe cer, un fenomen astronomic normal, iar metaforic vorbind, reieșea că aș fi eu mâncat-o. Ai înțeles?
- Aaaa...acuma am înțeles. Ce poveste frumoasă dragă vulpe! Chiar ești deșteaptă și talentată!
- Hmm...de parcă te îndoiai în inteligența mea!
- M-am mai convins încă odată aș spune, adăugă Mașa.
- Bine, bine. Acu lasă-mă, vreau să mai dorm un pic că soarele nu mai stă mult pe aici.
- Mulțumesc vulpiță dragă!!! și Mașa plecă fericită că nimeni nu a mâncat Gogoașa pe adevăratelea.
Din pădure a strâns un coș plin cu mure din care a făcut o tartă rotundă și delicioasă. Iar acea tartă i-o duse cuconiței vulpi în semn de recunoștință pentru Gogoașa nemâncată!!!

Iar eu m-am suit pe-o șa 
Și v-am spus-o Altfel așa!


joi, 17 ianuarie 2019

Sfântul Serafim de Sarov. Citate

De obicei nu scriu articole cu citatele altora. Dar nu pot rezista atunci când văd niște citate profunde ce mângâie sufletul. Nu pot rezista să nu le împart și cu alții, căci e puținul pe care îl putem face în viața asta plină de viață. Astăzi am ales să traduc din limba rusă citatele marelui stareț, ascet și sfânt al Rusiei, minunile căruia au început încă din timpul vieții sale monahale și care continuă până în prezent, rămânând unul dintre cei mai respectați călugări din istoria acestei țări.

Mai jos prezint 20 de citate ale marelui ieromonah: 

1. Judecă-te singur și Dumnezeu nu va judeca.
2. Raiul și iadul se încep pe pământ.
3. Dobândește pacea în sufletul tău și în jurul tău mii se vor salva.
4. Îndepărtează păcatul și boala se va îndepărta, întrucât ea ne este dată pentru păcatele noastre.
5. Poți să te împărtăși pe pământ și să rămâi neîmpărtășit în Ceruri.
6. Cine suportă boala cu răbdare și recunoștință, celuia i se vor pune merite ca pentru un act de eroism și mai mult decât atât.
7. De apă și pâine încă nimeni nu s-a jeluit.
8. Cumpără o mătură din nuiele și o mătură simplă, mai des mătură prin chilie, cum va fi măturată chilia ta va fi măturat și sufletul.
9. Mai presus de postul și rugăciunea este ascultarea, adică munca.
10. Nu este un păcat mai rău și nimic mai oribil și mai dăunător decât spiritul deznădejdii.
11. Adevărata credință nu poate fi fără treburi: cine crede cu adevărat, acela neapărat va avea și multe de făcut.
12. Dacă ar ști omul ce i-a pregătit Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, ar fi gata să stea toată viața într-o groapă cu viermi.
13. Smerenia poate cuceri întreaga lume.
14. Este necesar de înlăturat de la sine deznădejdea și de stăruit a avea un spirit plin de bucurie, dar nu de tristețe.
15. De bucurie, omul este în stare să săvârșească orișice, din încordare interioară - nimic.
16. Lumea se află în rău, noi trebuie să știm despre asta, să ținem minte și să depășim, învingem cât mai mult posibil.
17. Dacă se va distruge familia, statul va cădea și națiunile se vor sminti.
18. Seamănă pe pământ roditor, seamănă și pe nisip, seamănă pe drum și seamănă în spini: undeva ceva va ieși și va crește, roadă va aduce, deși nu în curând.
19. Egumenul (și mai mult decât atât, episcopul) ar trebui să aibă nu doar o inimă părintească ci chiar o inimă de mamă.
20. Să fie mii care trăiesc cu tine în lume, dar taina ta deschide-o doar unuia dintr-o mie.

Sper că v-au inspirat și pe voi!



marți, 15 ianuarie 2019

Poveste de eliberare

Când eram mică, colegii de clasă, în glumă, îmi mai prescurtau numele de familie Jabinschi (un nume cu o conotație nobilă, poloneză, cu care mă mândresc și acuma, indiferent ce zic alții) în Jaba, ce ar însemna broască în limba rusă. În acele momente, toată mândria mea pentru nume, se transforma ușor, ușor în dispreț. Fiind o persoană strângace de emoții și zgârcită în a le împărți cu alții, nu mi-am spus păsul meu jeluitor părinților, ci îl vâram adânc în mine punându-i capacul cât mai strâns, să nu afle cineva de necazul meu.
În pofida faptului că de mică eram alintată cu cuvinte dulci, iar oaspeții care treceau pragul casei îi ziceau mamei bolfăindu-mi obrajii că sunt un copil frumos, cuvântul Jaba, devenise acum un atentat la tot ceea ce credeam eu că ar crede alții despre mine. Emoțiile negative erau puternic alimentate de convingerea că broască este o amfibie urâtă din cauza căreia ies ninjei (negi) pe mâini și astfel devenea și mai scârboasă întreaga istorie.
Off. De ce povestesc toate astea? Pentru că într-o noapte de ianuarie, gândindu-mă la toate frustrările mele din copilărie și etichetele pe care oamenii iubesc să le pună altora, am hotărât să fac o povestioară, o metaforă în limbaj NLP (programare neuro-lingvistică) despre situația în care am fost, ca să mă eliberez de ea și să aduc un pic de echilibru.
Mie mi-a venit în minte denumirea Царевна Лягушка (Broasca Împărăteasă), pe care v-o propun spre lecturare.

A fost odată o fată frumoasă, deșteaptă și energică căreia îi plăcea să organizeze diferite sărbători prin care aducea fericire și zâmbete pe fețele oamenilor, bucurându-i cu momente frumoase. Și ei îi reușea de fiecare dată, să aducă un colțișor de soare în inimile oamenilor buni. Se simțea împlinită și radia de fericire când se întorcea la palat după o muncă bine realizată.
Într-o zi însă a fost chemată la război, alături de toți tinerii din țara ei. Războiul îi fura o bună parte din timp și energie, trebuia să lupte cu temele pentru acasă, să renunțe la o parte din creativitatea ei în schimbul caietelor, șabloanelor și nedreptăților socio-culturale de tipul soldaților favorizanți.
Mai revenea din când în când acasă la palat unde își trăgea câte o răsuflare și pășea iar în lupta asta inegală, dar trebuincioasă. Într-o zi însă, fusese luată ostatică de inamici, iar acolo, pentru a o demoraliza toți o numeau broască, broască, broască,...și ea simțindu-se mai mică, neajutorată și înfricoșată, a început să creadă în cele ce i se spuneau. A început să creadă că e chiar o broască. Iar după ceva timp a devenit tăcută, retrasă și sură cumva, soarele din ea se topise ca unfulg pe foc. Doar că mare fericire, a izbutit să scape de lagărul inamicilor și să fugă de acolo. Pe drumul spre casă, care era tot mai necunoscut și parcă îndepărtat, întâlnise un înțelept, era îmbrăcat în haine albe lungi, ițari albi și o torbă în spate umplută cu pesmeți. El a întrebat-o cum o cheamă, și ea a zis că Broscuța. Atunci starețul a râs cu poftă s-a uitat în ochii ei uimiți și i-a spus:
- Omul nu poate fi broască ci doar OM. Însă poate deveni asemeni cui își dorește, asemeni leoaicei, regina animalelor, recunoscută pentru curaj, putere, demnitate, hărnicie, asemeni mustangului rebel și liber dar foarte cald și înțelept, sau asemeni broaștei speriate că o va mânca cineva, broaștei ascunse în mâlul râului sau camuflate după firele de iarbă verde. Poate deveni cine își dorește în timp ce viața pământească se scurge ușor prin sângele de om. Important cum ai vrea să te simți tot acest timp: ca un leu, cal sau broască?
Atunci fata, ca prin minune, revăzu în ochi acel sclipici, care îl avea mai înainte. Își dezbrăcase pielea de broască, îi mulțumise că o învățase a se camufla și o aruncă în focul aprins de-a binelea în inima ei.
Starețul dispăruse, dar fata reapăruse. A redevenit OM, iar calitățile pe care și le dorește, le alege cu mare grijă și conștientizare. Căci indiferent, ce nume de familie purtăm, în suflet avem mereu chipul universului stelat plin de daruri și stele înțelepte.
Dar voi ce poveste o depănați? Cum ați dori să o rescrieți?

Pictură de: Tatiana Jabinschi

miercuri, 9 ianuarie 2019

Seriozitatea și Umorul. Retrospectivă



Știți, atât de mult timp am fost serioasă încât am și pierdut din gustul vieții, din fericirea de a fi eu însumi, uneori mai naivă, neglijentă, alte ori mai buimăcită, dar reală, cu toate simțurile prezentului în exprimare firească. Să fii tu, așa, pur și simplu fără unele frustrări de vinovăție. Fără să te gândești ce-o să zică, creadă alții. Eram mică și bunica îmi spunea pe un ton serios "Să te porți frumos, să n-o dai pe măta de rușine" și eu mă purtam frumos cu toți ca un copil serios și matur. Apoi școala...of...cu unii profesori mega serioși care erau atât de pedanți sistemului încât și în scenetele cu strânsul gunoiului de pe malurile Nistrului tot trebuia să fim îmbrăcați serios, în cămașă albă și fustă neagră, așa, ca la carte, că era sceneta serioasă și o prezentam în fața altor oameni serioși, tulă mama ei de scenetă, că tare mulți nervi a mai scos din copilul nonconformist din mine. Bine că echilibrul ni-l oferea dirigintele de clasă care avea un umor ce vrei nu vrei te scotea din mârâit.
Și știți ceva, apropo de învățătorii/profesorii serioși, mai mare fiind, mergeam prin școli instruind copiii despre drepturile și obligațiile lor (da, și obligațiile, pentru că mulți își cunosc orgolios doar drepturile), ap eficiența și spiritul școlii se simțea, vedea după felul în care eram întâmpinați de directoare sau staffull ei. Dacă aceștia erau pozitivi, glumeți, ap lecțiile cu copiii erau pe aceeași tonalitate, foarte plăcute și ușoare, iar dacă era cineva cu o buză în jos și o sprânceană în sus, ap a lehamite era să duci acel training, copiii stresați, serioși și închiși, până îi încălzeam cu ceva jocuri și începeau să se miște lucrurile, se termina și lecția. Toate acestea deși se întâmplau fără profesori, ei oricum erau stresați.
Mda. Seriozitatea asta - o mască dureroasă. Cât e de frumos să cânți, să dansezi, să îmbrățișezi oamenii și să le spui complimente, așa, pur și simplu, fără vre-un motiv. Să faci toate acestea fără să îți pese ce o să zică alții. Să scoți masca asta de seriozitate și împreună cu Dumnezeu așezat lângă tine să râzi în hohote de doza de îngâmfare pe care o ai. Și cuvântul cheie este O Ai/O Am. Pentru că și eu o am, pentru că buza jos și o sprânceană în sus o învățăm de mici, iar eu probabil îs campioană în asta. Dacă ar fi Miss Seriozitate, probabil titlu ar fi al meu. Când eram în școală, nu permiteam nimănui să facă glume pe seama mea, o pățeau rău ))).
De asta vreau să vă spun, omul care a uitat să facă glume este nefericit. Gândurile, fricile, grijile, i-au turnat în fiecare zi pe față centimetri de seriozitate, care acuma trebuiesc dezbinați, dezbătuți cu dalta umorului ca pe un mozaic arhaic înmărmurit.
Seriozitatea te face de neatins ca pe un munte falnic, dar singur. Ah! Dacă muntele s-ar râde de propria împietrire, atunci mai mulți brazi ar dori să-i țină companie, căci umorul trezește entuziasm și înviorează.
Eu cred că diferența dintre noi și regnul animal îl face umorul. Umorul și nu rațiunea. O maimuță știe să numere, să citească, să recunoască semne, dar nicidecum să facă glume optimiste cu bon ton!
Iar dacă ar fi să mă destăinui, ap Seriozitatea vine din frică, frica de a fi luat în derâdere, frica de a nu fi pe placul celorlalți, frica de a deveni un izolat, de a nu fi acceptat așa cum ești (din moment ce singur nu te accepți, de ce alții ar face-o?). Astfel îmbraci masca seriozității și devii intact, te poziționezi cumva mai presus de toți, poate din cauza orgoliului lezat. Și aici apare prăpastia: Eu-Ei, simbioza Noi, fiind una inexistentă în această relaționare. Pe moment această poziție aduce foloasele ei, cumva ești tratat diferit, tot izolat, dar această izolare e transferată pe contul propriei dorințe, nu a altora, și poate e un pic mai puțin dureros, îți gâdilă oarecum orgoliul. Dar ce se întâmplă când nu scoți această mască cu anii???
Imaginați-vă!!!
Merge un om plin de sine, pe străzi cenușii, într-un oraș sumbru, într-o seară amurgită și cețoasă...
Brrrr...horor )))
Eu zic să propunem în școli un obiect nou: Învățarea umorului. Copiii să știe să facă glume frumoase pe seama altora, iar alții să știe a le primi frumos. Atunci ar fi mai multe zâmbete în lumea asta.
Zâmbiți oameni buni, e pe gratis! ))) Zâmbetul prelungește viața și o face mai calitativă, iar simplitatea împletită cu umor și bucurie, este cel mai mare dar ce îl putem cultiva cu fiecare alegere făcută conștient.
Da, și nu în ultimul rând să trăim Aici și Acum, savurând din fiecare respirație ca dintr-un miracol ce ne este dat de Divinitate, să cântăm, să dansăm frumos cu toți dinții pe care îi avem, să mâncăm ciocolată și să ne bucurăm de magia refacerii fiecărei celule. La Mulți Ani!

joi, 29 noiembrie 2018

Contemplare

Spune-i pădurii păsul tău. Te va auzi.
Te va simți și-ți va răspunde cu foșnetul frunzelor,
cu framătul copacilor și murmurul apelor.
Ea te va cuprinde cu brațele vântului
și te va mângâia cu aripile cerului
dăruindu-ți bogăția pământului.

Spune-i cerului durerea ta,
Și el te va alina cu hora stelelor, cu vocea îngerilor
Te va spăla în razele soarelui
Și te va urca în vârful munților
dăruindu-ți liniștea norilor.

Ridică-te parte din Natură,
copil al Pământului, stea al Universului,
Nu se cuvine să stai prea mult în genunchi,
ți-i umezești.
Ridică-te! Soarele să te usuce,
și pornește pe drumul destinului croit cu inima curată!

Autor.
Cristina Jabinschi