joi, 14 februarie 2019

Povestea Gogoașei. Altfel


- Mama, mama, povestește-mi s-a dus Mașa în pădure să strângă mure...
Așa începe discuția noastră înainte de somn în fiecare seară. Suntem în pat, în pijamale, fata se întoarce cu fața la mine și așteaptă povestea. Iar eu sunt pregătită că trebuie să inventez ceva plăcut, util și interesant. Astfel îmi amintesc toate momentele de peste zi în speranța unei fărâme de inspirație. De data asta m-a salvat video-ul pe care l-am vizionat despre povestea Gogoașa într-o altă interpretare, cea slavonă și seara expromt mi-a venit în minte această nouă idee și am hotărât să o repovestesc fetei.
Deci:
Într-o zi s-a dus Mașa în pădure să strângă mure. Cât mergea printre copaci și admira florile de vară plăcut mirositoare și liniștea covârșitoare împleticită cu cântecul cucului și al privighetoarei s-a întâlnit cu Vulpea. Vulpea stătea în tihnă pe o buturugă și încălzea coada stufoasă cu vârful alb la soare. Se apropie Mașa tiptil de ea și o salută! Vulpea abia de deschise un ochi și o salută a lene. Mașa se așeză alături și o luă la întrebări:
- Vulpe, vulpe, am citit ieri în carte că ai fi mâncat biata Gogoașă, e adevărat?
- Dam...răspunse șireata a lene.
- Cum așa, dar ce ți-a făcut ea ție?
- Nimic, era prea gălăgioasă, râse vulpea în hohote, apoi se ridică în două lăbuțe și continuă. Vrei să știi adevărata istorie a Gogoașei, nu acea din carte?
- Da, da, sigur că vreau. Mi-o povestești?
- Așează-te bine, scumpo!

Și vulpea începu istoria ei lungă.
- A fost odată ca niciodată, demult tare, când pe pământ umblau oamenii îmbrăcați în straie albe lungi și munceau din zori până în noapte pământul, un calendar select. Iar în acel calendar prin care se măsurau zilele, nopțile, lunile anului, puterea soarelui și a lunii, constelațiile, aveam și eu un loc de cinste. Calendarul avea 16 cadrane - 16 semne zodiacale, iar fiecare cadran îl reprezenta un animal puternic. Se începea calendarul cu fecioara - Djiva, apoi urma Porcul Mistreț, Știuca, Lebăda, Șarpele, Cioara, Ursul, Cocorul, Lupul, Vulpea, Bivolul, Elanul, Șoimul, Calul, Vulturele și Ghepardul (Rasa).


Toate animalele puternice de prin pădurile noastre vechi, se aflau în acel calendar. Iar Gogoașa reprezenta Luna de pe cer.
Luna plină - Gogoașa, se porni din mâinile Fecioarei, Djivei, care o alină, o rotunji în brațele ei luminoase și o lăsă să plece mai departe prin toate constelațiile cerului. Când ajunse în semnul Porcului Mistreț, el mușcă din Gogoașă o bucățică, dar ea fugi de la el și se rostogoli mai departe. Lebăda, mai ciupise și ea din Gogoașă un pic, apoi Cioara o mai gustă, dar ea reuși să fugă și de ele. Când ajunsese la urs, el o strânse puternic în brațele sale masive de o turti nițel, dar Gogoașa nu se lăsă prinsă și o apucă mai departe pe drumul stelat până când în cale îi ieșise Lupul. Lupul fusese cel mai hapsân și mușcase din șoldul ei rotund o bucată delicioasă, de rămăsese doar o fărâmă de Gogoașă. La mine când a ajuns era deja mică, subțirică. S-a urcat pe nasu-mi umed și a vrut să sară cât colo ca de pe o rampă elastică, dar nu a fost să fie, că eu nu am rezistat mirosului adulmecător, de am mâncat-o. Iaca așa.
- Iiiii... or aici, or în carte, tot una ai mâncat-o, zise Mașa nemulțumită.
- Nu înțelegi tu nimic în astronomie, zise vulpea vajnică! Gogoașa, e luna de pe cer în toate fazele ei, de la lună plină, până la dispariția ei de pe cer și lună nouă. Eu nu am mâncat-o de-adevăratele, dar când ajungea în cadranul ce-mi purta numele, ea pur și simplu dispărea de pe cer, un fenomen astronomic normal, iar metaforic vorbind, reieșea că aș fi eu mâncat-o. Ai înțeles?
- Aaaa...acuma am înțeles. Ce poveste frumoasă dragă vulpe! Chiar ești deșteaptă și talentată!
- Hmm...de parcă te îndoiai în inteligența mea!
- M-am mai convins încă odată aș spune, adăugă Mașa.
- Bine, bine. Acu lasă-mă, vreau să mai dorm un pic că soarele nu mai stă mult pe aici.
- Mulțumesc vulpiță dragă!!! și Mașa plecă fericită că nimeni nu a mâncat Gogoașa pe adevăratelea.
Din pădure a strâns un coș plin cu mure din care a făcut o tartă rotundă și delicioasă. Iar acea tartă i-o duse cuconiței vulpi în semn de recunoștință pentru Gogoașa nemâncată!!!

Iar eu m-am suit pe-o șa 
Și v-am spus-o Altfel așa!


joi, 17 ianuarie 2019

Sfântul Serafim de Sarov. Citate

De obicei nu scriu articole cu citatele altora. Dar nu pot rezista atunci când văd niște citate profunde ce mângâie sufletul. Nu pot rezista să nu le împart și cu alții, căci e puținul pe care îl putem face în viața asta plină de viață. Astăzi am ales să traduc din limba rusă citatele marelui stareț, ascet și sfânt al Rusiei, minunile căruia au început încă din timpul vieții sale monahale și care continuă până în prezent, rămânând unul dintre cei mai respectați călugări din istoria acestei țări.

Mai jos prezint 20 de citate ale marelui ieromonah: 

1. Judecă-te singur și Dumnezeu nu va judeca.
2. Raiul și iadul se încep pe pământ.
3. Dobândește pacea în sufletul tău și în jurul tău mii se vor salva.
4. Îndepărtează păcatul și boala se va îndepărta, întrucât ea ne este dată pentru păcatele noastre.
5. Poți să te împărtăși pe pământ și să rămâi neîmpărtășit în Ceruri.
6. Cine suportă boala cu răbdare și recunoștință, celuia i se vor pune merite ca pentru un act de eroism și mai mult decât atât.
7. De apă și pâine încă nimeni nu s-a jeluit.
8. Cumpără o mătură din nuiele și o mătură simplă, mai des mătură prin chilie, cum va fi măturată chilia ta va fi măturat și sufletul.
9. Mai presus de postul și rugăciunea este ascultarea, adică munca.
10. Nu este un păcat mai rău și nimic mai oribil și mai dăunător decât spiritul deznădejdii.
11. Adevărata credință nu poate fi fără treburi: cine crede cu adevărat, acela neapărat va avea și multe de făcut.
12. Dacă ar ști omul ce i-a pregătit Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, ar fi gata să stea toată viața într-o groapă cu viermi.
13. Smerenia poate cuceri întreaga lume.
14. Este necesar de înlăturat de la sine deznădejdea și de stăruit a avea un spirit plin de bucurie, dar nu de tristețe.
15. De bucurie, omul este în stare să săvârșească orișice, din încordare interioară - nimic.
16. Lumea se află în rău, noi trebuie să știm despre asta, să ținem minte și să depășim, învingem cât mai mult posibil.
17. Dacă se va distruge familia, statul va cădea și națiunile se vor sminti.
18. Seamănă pe pământ roditor, seamănă și pe nisip, seamănă pe drum și seamănă în spini: undeva ceva va ieși și va crește, roadă va aduce, deși nu în curând.
19. Egumenul (și mai mult decât atât, episcopul) ar trebui să aibă nu doar o inimă părintească ci chiar o inimă de mamă.
20. Să fie mii care trăiesc cu tine în lume, dar taina ta deschide-o doar unuia dintr-o mie.

Sper că v-au inspirat și pe voi!



marți, 15 ianuarie 2019

Poveste de eliberare

Când eram mică, colegii de clasă, în glumă, îmi mai prescurtau numele de familie Jabinschi (un nume cu o conotație nobilă, poloneză, cu care mă mândresc și acuma, indiferent ce zic alții) în Jaba, ce ar însemna broască în limba rusă. În acele momente, toată mândria mea pentru nume, se transforma ușor, ușor în dispreț. Fiind o persoană strângace de emoții și zgârcită în a le împărți cu alții, nu mi-am spus păsul meu jeluitor părinților, ci îl vâram adânc în mine punându-i capacul cât mai strâns, să nu afle cineva de necazul meu.
În pofida faptului că de mică eram alintată cu cuvinte dulci, iar oaspeții care treceau pragul casei îi ziceau mamei bolfăindu-mi obrajii că sunt un copil frumos, cuvântul Jaba, devenise acum un atentat la tot ceea ce credeam eu că ar crede alții despre mine. Emoțiile negative erau puternic alimentate de convingerea că broască este o amfibie urâtă din cauza căreia ies ninjei (negi) pe mâini și astfel devenea și mai scârboasă întreaga istorie.
Off. De ce povestesc toate astea? Pentru că într-o noapte de ianuarie, gândindu-mă la toate frustrările mele din copilărie și etichetele pe care oamenii iubesc să le pună altora, am hotărât să fac o povestioară, o metaforă în limbaj NLP (programare neuro-lingvistică) despre situația în care am fost, ca să mă eliberez de ea și să aduc un pic de echilibru.
Mie mi-a venit în minte denumirea Царевна Лягушка (Broasca Împărăteasă), pe care v-o propun spre lecturare.

A fost odată o fată frumoasă, deșteaptă și energică căreia îi plăcea să organizeze diferite sărbători prin care aducea fericire și zâmbete pe fețele oamenilor, bucurându-i cu momente frumoase. Și ei îi reușea de fiecare dată, să aducă un colțișor de soare în inimile oamenilor buni. Se simțea împlinită și radia de fericire când se întorcea la palat după o muncă bine realizată.
Într-o zi însă a fost chemată la război, alături de toți tinerii din țara ei. Războiul îi fura o bună parte din timp și energie, trebuia să lupte cu temele pentru acasă, să renunțe la o parte din creativitatea ei în schimbul caietelor, șabloanelor și nedreptăților socio-culturale de tipul soldaților favorizanți.
Mai revenea din când în când acasă la palat unde își trăgea câte o răsuflare și pășea iar în lupta asta inegală, dar trebuincioasă. Într-o zi însă, fusese luată ostatică de inamici, iar acolo, pentru a o demoraliza toți o numeau broască, broască, broască,...și ea simțindu-se mai mică, neajutorată și înfricoșată, a început să creadă în cele ce i se spuneau. A început să creadă că e chiar o broască. Iar după ceva timp a devenit tăcută, retrasă și sură cumva, soarele din ea se topise ca unfulg pe foc. Doar că mare fericire, a izbutit să scape de lagărul inamicilor și să fugă de acolo. Pe drumul spre casă, care era tot mai necunoscut și parcă îndepărtat, întâlnise un înțelept, era îmbrăcat în haine albe lungi, ițari albi și o torbă în spate umplută cu pesmeți. El a întrebat-o cum o cheamă, și ea a zis că Broscuța. Atunci starețul a râs cu poftă s-a uitat în ochii ei uimiți și i-a spus:
- Omul nu poate fi broască ci doar OM. Însă poate deveni asemeni cui își dorește, asemeni leoaicei, regina animalelor, recunoscută pentru curaj, putere, demnitate, hărnicie, asemeni mustangului rebel și liber dar foarte cald și înțelept, sau asemeni broaștei speriate că o va mânca cineva, broaștei ascunse în mâlul râului sau camuflate după firele de iarbă verde. Poate deveni cine își dorește în timp ce viața pământească se scurge ușor prin sângele de om. Important cum ai vrea să te simți tot acest timp: ca un leu, cal sau broască?
Atunci fata, ca prin minune, revăzu în ochi acel sclipici, care îl avea mai înainte. Își dezbrăcase pielea de broască, îi mulțumise că o învățase a se camufla și o aruncă în focul aprins de-a binelea în inima ei.
Starețul dispăruse, dar fata reapăruse. A redevenit OM, iar calitățile pe care și le dorește, le alege cu mare grijă și conștientizare. Căci indiferent, ce nume de familie purtăm, în suflet avem mereu chipul universului stelat plin de daruri și stele înțelepte.
Dar voi ce poveste o depănați? Cum ați dori să o rescrieți?

Pictură de: Tatiana Jabinschi

miercuri, 9 ianuarie 2019

Seriozitatea și Umorul. Retrospectivă



Știți, atât de mult timp am fost serioasă încât am și pierdut din gustul vieții, din fericirea de a fi eu însumi, uneori mai naivă, neglijentă, alte ori mai buimăcită, dar reală, cu toate simțurile prezentului în exprimare firească. Să fii tu, așa, pur și simplu fără unele frustrări de vinovăție. Fără să te gândești ce-o să zică, creadă alții. Eram mică și bunica îmi spunea pe un ton serios "Să te porți frumos, să n-o dai pe măta de rușine" și eu mă purtam frumos cu toți ca un copil serios și matur. Apoi școala...of...cu unii profesori mega serioși care erau atât de pedanți sistemului încât și în scenetele cu strânsul gunoiului de pe malurile Nistrului tot trebuia să fim îmbrăcați serios, în cămașă albă și fustă neagră, așa, ca la carte, că era sceneta serioasă și o prezentam în fața altor oameni serioși, tulă mama ei de scenetă, că tare mulți nervi a mai scos din copilul nonconformist din mine. Bine că echilibrul ni-l oferea dirigintele de clasă care avea un umor ce vrei nu vrei te scotea din mârâit.
Și știți ceva, apropo de învățătorii/profesorii serioși, mai mare fiind, mergeam prin școli instruind copiii despre drepturile și obligațiile lor (da, și obligațiile, pentru că mulți își cunosc orgolios doar drepturile), ap eficiența și spiritul școlii se simțea, vedea după felul în care eram întâmpinați de directoare sau staffull ei. Dacă aceștia erau pozitivi, glumeți, ap lecțiile cu copiii erau pe aceeași tonalitate, foarte plăcute și ușoare, iar dacă era cineva cu o buză în jos și o sprânceană în sus, ap a lehamite era să duci acel training, copiii stresați, serioși și închiși, până îi încălzeam cu ceva jocuri și începeau să se miște lucrurile, se termina și lecția. Toate acestea deși se întâmplau fără profesori, ei oricum erau stresați.
Mda. Seriozitatea asta - o mască dureroasă. Cât e de frumos să cânți, să dansezi, să îmbrățișezi oamenii și să le spui complimente, așa, pur și simplu, fără vre-un motiv. Să faci toate acestea fără să îți pese ce o să zică alții. Să scoți masca asta de seriozitate și împreună cu Dumnezeu așezat lângă tine să râzi în hohote de doza de îngâmfare pe care o ai. Și cuvântul cheie este O Ai/O Am. Pentru că și eu o am, pentru că buza jos și o sprânceană în sus o învățăm de mici, iar eu probabil îs campioană în asta. Dacă ar fi Miss Seriozitate, probabil titlu ar fi al meu. Când eram în școală, nu permiteam nimănui să facă glume pe seama mea, o pățeau rău ))).
De asta vreau să vă spun, omul care a uitat să facă glume este nefericit. Gândurile, fricile, grijile, i-au turnat în fiecare zi pe față centimetri de seriozitate, care acuma trebuiesc dezbinați, dezbătuți cu dalta umorului ca pe un mozaic arhaic înmărmurit.
Seriozitatea te face de neatins ca pe un munte falnic, dar singur. Ah! Dacă muntele s-ar râde de propria împietrire, atunci mai mulți brazi ar dori să-i țină companie, căci umorul trezește entuziasm și înviorează.
Eu cred că diferența dintre noi și regnul animal îl face umorul. Umorul și nu rațiunea. O maimuță știe să numere, să citească, să recunoască semne, dar nicidecum să facă glume optimiste cu bon ton!
Iar dacă ar fi să mă destăinui, ap Seriozitatea vine din frică, frica de a fi luat în derâdere, frica de a nu fi pe placul celorlalți, frica de a deveni un izolat, de a nu fi acceptat așa cum ești (din moment ce singur nu te accepți, de ce alții ar face-o?). Astfel îmbraci masca seriozității și devii intact, te poziționezi cumva mai presus de toți, poate din cauza orgoliului lezat. Și aici apare prăpastia: Eu-Ei, simbioza Noi, fiind una inexistentă în această relaționare. Pe moment această poziție aduce foloasele ei, cumva ești tratat diferit, tot izolat, dar această izolare e transferată pe contul propriei dorințe, nu a altora, și poate e un pic mai puțin dureros, îți gâdilă oarecum orgoliul. Dar ce se întâmplă când nu scoți această mască cu anii???
Imaginați-vă!!!
Merge un om plin de sine, pe străzi cenușii, într-un oraș sumbru, într-o seară amurgită și cețoasă...
Brrrr...horor )))
Eu zic să propunem în școli un obiect nou: Învățarea umorului. Copiii să știe să facă glume frumoase pe seama altora, iar alții să știe a le primi frumos. Atunci ar fi mai multe zâmbete în lumea asta.
Zâmbiți oameni buni, e pe gratis! ))) Zâmbetul prelungește viața și o face mai calitativă, iar simplitatea împletită cu umor și bucurie, este cel mai mare dar ce îl putem cultiva cu fiecare alegere făcută conștient.
Da, și nu în ultimul rând să trăim Aici și Acum, savurând din fiecare respirație ca dintr-un miracol ce ne este dat de Divinitate, să cântăm, să dansăm frumos cu toți dinții pe care îi avem, să mâncăm ciocolată și să ne bucurăm de magia refacerii fiecărei celule. La Mulți Ani!

joi, 29 noiembrie 2018

Contemplare

Spune-i pădurii păsul tău. Te va auzi.
Te va simți și-ți va răspunde cu foșnetul frunzelor,
cu framătul copacilor și murmurul apelor.
Ea te va cuprinde cu brațele vântului
și te va mângâia cu aripile cerului
dăruindu-ți bogăția pământului.

Spune-i cerului durerea ta,
Și el te va alina cu hora stelelor, cu vocea îngerilor
Te va spăla în razele soarelui
Și te va urca în vârful munților
dăruindu-ți liniștea norilor.

Ridică-te parte din Natură,
copil al Pământului, stea al Universului,
Nu se cuvine să stai prea mult în genunchi,
ți-i umezești.
Ridică-te! Soarele să te usuce,
și pornește pe drumul destinului croit cu inima curată!

Autor.
Cristina Jabinschi




sâmbătă, 10 noiembrie 2018

Despre cum a fost primul meu Vox!

De curând am sărit într-o nouă aventură informațională! M-am reprofilat. De fapt am început să aduc culoare cunoștințelor pe care le am din diverse domenii prin a învăța cum să le aștern în foaie corect. Am început Școala de Studii Avansate în Jurnalism. Acolo, unde timp de 10 luni faci o sumedenie de lucruri ce te scot din zona de confort. Oh! Și cât de mare este de altfel, confortul meu. Un confort învelit în blănuri și stropit cu miros de lavandă. E greu de ieșit din el, dar nu și imposibil. Deci, totul a fost bine și frumos până la primul VOX. Lucru în teren am mai avut, dar a fost mai simplu. Un Vox despre alegerile care urmează în februarie. Așteptările mele erau mult mai mari decât realitatea, doar nu filmam pe nimeni, nu ceream numele sau prenumele, le doream doar vocea, doar părerea. M-am înarmat cu reportofonul, un pic de entuziasm și am pornit pe drumul de o oră, timp în care trebuia să ajung înapoi în sală pentru a monta informația obținută. Cea mai grea a fost prima jumătate de oră în care încontinuu am fost refuzată: "Nu mă pricep în politică", "Mă grăbesc", "Nu vorbesc", "Sunt iehovistă, nu dau interviuri", "Nu am timp", "Întrebați pe altcineva", o parte nici că se uitau la mine. A fost cea mai umilitoare experiență, mergeam și mă gândeam cât de bine totodată îmi testează rădăcinile orgoliului experiența în cauză. Aveam doar 3 persoane care au lăsat câte o fărâmitură de opinie și mai aveam nevoie de măcar încă 10 minute de înregistrare. Toată această jumătate de oră am petrecut-o în jurul Pieței Centrale, a Autogării din Centru. Oamenii sunt atât de încrespați acolo, sunt oameni care muncesc din greu, în condiții nefavorabile pentru a-și câștiga pâinea, oameni care nu mai au încredere în nimeni, mi ales în conducere, dar ce vină aveam eu de mă refuzau? Poate din contra, era un prilej să-și spună păsul. După ce mi-am schimbat traectoria și am ieșit pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, am avut impresia că a ieșit și soarele pe strada mea. În depărtare cânta cântecul lui Reamonn "Supergirl", cântec care mă inspiră. Și refrenul chiar a fost ca o motivație pentru mine. Mergeam și cântam:

And then she'd say: 
"It's OK, I got lost on the way 
But I'm a super girl 
And super girls don't cry" 
And then she'd say: 
"It's alright, I got home 
Late last night 
But I'm a super girl 
And super girls just fly"

Ultima jumătate de oră, am întâlnit oameni deschiși, oameni frumoși, oameni care îmi vorbeau și își argumentau poziția, oameni cu diferite poziții, dar poziții pe care nu le ascundeam. Vox-ul a ieșit bunișor. O experiență de o oră, mi-a generat atâtea idei filosofice, atâtea concluzii, pentru care în mod normal aș fi avut nevoie de săptămâni, probabil. În unele cazuri cred că e benefic să ne spunem: I'm Super Girl/Man ca universul să ne scoată în față oamenii de care avem nevoie. 

Ce concluzii am tras eu? Că dacă ieși din zona ta de confort și mai pui un pic de optimism, găsești ieșire firească din toate situațiile. Totuși avem noi îngerii ceea frumoși care ne veghează și ne testează limitele, altfel nu aș fi ajuns să studiez la ȘSAJ și să fac Vox pentru radio. 
În rest, Viața e frumoasă. Mergem înainte!



miercuri, 7 noiembrie 2018

Pahomea Lilia - femeia apicultor de la Edineț

A moștenit meseria de la părinți și nu a abandonat-o niciodată. De-a lungul vieții sale a îngrijit de albine, primind dintr-o dată chiar 500 de înțepături. Muncește neîntrerupt și cunoaște toate secretele meseriei. Lilia Pahomea, femeia apicultor din Edineț, la Expoziția Farmer 2018 și-a prezentat produsele dulci și diverse din miere, propolis, oțet de miere și altele.


     Am întâlnit-o pe doamna Pahomea la Expoziția Farmer în timp ce explica unei doamne:
     - Tort de post, ecologic. Are miere, nucă, cacao. Trei zile se face. Din trei kilograme de miere se primește jumătate de kg, restul se evaporă, comenta aceasta arătând la tortul de pe masa sa. Se păstrează jumătate de an, adăugă ea.
     Doamna Lilia Pahomea, este un apicultor care-și cunoaște meseria foarte bine. A moștenit-o de la părinți, iar acum o transmite cu aceeași iubire mai departe nepoților săi. "Teorie nu am învățat, ce am prins de la părinți aceea fac și noaptea mă scol dacă trebuie și cu ochii închiși deschid stupul", spune femeia.


     Originară este din Edineț, dar s-a căsătorit la Orhei, unde a și locuit vreme de câțiva ani. După căsătorie părinții i-au dat 10 stupi de albine, deși lucra ca merceolog, paralel îngrijea și de ele, astfel crescând numărul stupilor până la 30.
     Pe când locuia la Orhei și creștea 3 copii, părinții au suferit un accident în urma căruia au plecat din viață. Ea a fost nevoită să se mute înapoi la Edineț, la casa părintească, luându-și copiii încolo.
     "La părinți suntem 6 copii.Frații mi-au spus să las casa ceea din Orhei, căci sunt străină acolo și să vin înapoi la Edineț cu totul. Casa avea 60 de familii de albine.
     A avut grijă de ele mărind numărul familiilor până la 100. Le-a dus la Pastorat (pe dealuri, lângă livezi sau fîșiile de protecție) și nu a adus acasă nimic, au murit toate odată. "Am început de la 0 și acum am iar 100 de familii. Le duc la livadă ecologică, îngrădită."
În timp ce vorbește își arată mâinile trudite cu oasele ușor deformate și spune "la țară se muncește, toată vara prășesc câmpurile, cine dacă nu eu?".


     Îmi povestește că lucrează cu albinele fără protecție, iar odată s-a întâmplat ca noaptea, pe când schimba ramele, era o lună plină afară și fără nouri, toate albinele au ieșit și roiau în jurul ei și pe ea. A primit în jur de 500 ace de albine. Când a intrat în casă a simțit că se umflă fața și că respirația e dificilă. Să sune salvarea la orele 03:00 dimineața? Nu reușea să vină. A băut puțin rachiu după cum auzise că se procedează în așa
cazuri, dar nu a simțit nicio diferență, atunci a văzut pe masă borcanul cu apa și miere ce îl prepară în fiecare zi. A luat câteva înghițituri și parcă s-a simțit mai bine. A băut tot cât era acolo în borcan și s-a culcat. Și-a spus, fie ce-o fi. Când s-a trezit telefoanele toate sunau într-una. A dormit vreme de 36 de ore și a supraviețuit. Când le-a povestit rudelor, ele s-au înspăimântat și au rugat-o să îmbrace haine de protecție când va merge data viitoare la albine.
     De la dumneaei mi-am procurat și propolis în spirt de 30%. Ea mi-a spus că e foarte bun pentru răceli și curăță bine organismul de multe maladii.
Apoi mi-a mai povestit și despre mierea ce se numește Mană Cerească. Ea e mai brună ca mierea obișnuită și albinele o strâng de pe frunzele copacilor precum stejar, tei, arțar, nu din polenul florilor.Pe frunzele acestor copaci, în timpul arșițelor puternice, niște insecte mici, albe, numide afide, secretă un lichid dulciu și lipicios mai numit și "dulceața pomilor".


     Mierea este mai puțin dulce și e brună la culoare, având un conținut ridicat de antioxidanți, minerale, substanțe bactericide și desigur o cantitate mai mică de polen. Această miere este o bogăție absolută ce poate fi consumată și de persoanele alergice la polen, de diabetici, de cei cu sistemul imunitar scăzut.

Mierea din Mană Cerească este mai rară decât cealaltă, iar pentru proprietățile sale unice este și mai scumpă!

     Consumați mai multă miere, oamenii care muncesc în acest domeniu au nevoie de susținerea noastră pentru a munci în continuare cu aceeași pasiune și dedicație!
Natura este plină de secrete, iar mierea este unul dintre cele mai dulci secrete milenare ale sale!!!